Ziua cand se va enerva contribuabilul

Frate, daca muncesti in Romania, nu conteaza daca la privat sau la stat, esti minoritar. Esti din sfertul ala de Romanie care se scoala dimineatza cu directzia serviciu si numai el si sefii lui stiu cand mai pleaca de acolo. Daca mai esti si cu taxele platite la zi (pfuiiii, mama-ma-sii, maine iar e 25!), esti si mai minoritar.

Atat de minoritar ca, zau, ar trebui sa tzipi ca esti discriminat!

Nu-mi raspunde, e corect ce vrei sa zici, sigur ca n-ai timp sa stai in strada. Mai bagi on-line sau cu posta cate o petitie.

Si astepti, astepti sa se intample un miracol. Sa-i vina statului mintea la cap sa nu mai cheltuiasca banii tai din taxe pe te miri ce, pe sinecuri, pe ajutoare si cui are si cui n-are nevoie, pe pomeni electorale sau ordinare. Sa se opreasca din furat dijmuitorii de comisioane mari si mici.

Probabil ca miracolul asta e programat secolul viitor.

Stiu ca n-ai nervi de fier, contribuabilule. Deci va veni o zi cand te vei enerva si vei dori si tu, nu discriminare pozitiva precum celelalte minoritatzi, ci sa fii ascultat, sa ti se dea socoteala pentru banii tai. Io-s un pic agitat. Tu?

Publicitate

Crezi ca nu se mai poate? Eu pot! Mai e cineva aici?

S-a tras linia rabdarii. Nu stiu cand si nu mai stiu unde. Sigur, daca as vrea sa fac un eseu lacrimos, as plasa  in spatiu linia aia in Piatza Universitatzii, de care ma leaga duioase amintiri din 1990. Daca as vrea sa-i dau un loc in axa timpului, tot pentru efect artistico-lacrimogen, as spune o data istorica, ceva cu eroi, cu sacrificii…

Adevarul este ca nu mai stiu cand mi-am zis: asa nu se mai poate! „Astia” (dreapta-stanga, psd, pnl, pdl, udmr) isi bat joc de noi, sa ne lase! Probabil prin 2010 a fost momentul. Cand am constatat ca Referendumul din 2009 a fost o cacealma, ca degeaba a fost validat, ca degeaba poporul suveran a zis ca-i ajung 300 de parlamentari si o singura camera. Atunci mi-am dat seama ca-i doare-n cot, ca dreapta-stanga sunt doar orientari in spatiu si nu politice.

Ce-i de facut? Raspunsul vine de la sine: o noua clasa politica. Reforma statului, a Constitutiei si tuturor lucrurilor strambe din tzara asta nu se va putea face cu votul acestor domni care de 22 de ani ne mint cu dezinvoltura. Pentru ca este jucaria lor, creata de ei, pentru ei, cu imunitatzi, cu combinatzii si relatzii, cu certuri la televizor si afaceri prin dos. Transpartinice.

Se vor da singuri de-o parte? Nu! Ii va impinge strada? Nu! Cel mult il va schimba pe dracu’ cu taica’su. S-au mai schimbat intre ei si acum 4 ani si acum 8 ani….samd. Paradoxal, se simt bine intre ei. Rezultatul? Nimic nou sub soare. Nu aplicare de Referendum, nu Constitutie noua, nu tardiva, dar necesara moral Lege a Lustratiei, nu reforme adevarate. Va incalzeste cu ceva ca dau vina unii pe altii ca toate astea nu se intampla?

Si atunci? Ce ne facem? Anticipate sau la termen, vin alte alegeri. Momentul in care Constitutia asta zice la Art. 2 ca poporul isi exprima suveranitatea. Suveranilor, am o solutie!

Sa le tragem o Lustratie adevarata cu stampila de vot! Sa nu mai votam pe nici unul dintre ei. Din pamant din iarba verde sa scoatem o noua clasa politica, mai tanara, mai invatzata, care a lucrat, a dovedit ceva pricepere in lumea reala, a pietei, a competitiei adevarate, nu pe coridoarele Parlamentului.

Vi se spune in fiecare zi ca nu se poate asa ceva. Au avut deja grija prin 2003 sa ridice la 25.000 numarul de semnaturi pentru a infiintza un partid. Au pus un prag electoral de 5%. Au raspandit vorba ca „prea multe partide strica”. Strica democratiei, ori le strica lor ploile? „Cartelul” PSD_PNL_PDL_UDMR nu vrea intrusi. De nici o culoare, din nici o parte. Aici sunt toti de acord, pentru ca impreuna au votat legile de mai sus.

Eu cred ca se poate. Mai mult, va zic, eu pot! In octombrie 2011 am citit un manifest pe net. Unul dintre prietenii de pe FB l-a postat la mine pe pagina. Am aflat ca exista un grup de tineri care vor sa faca o Noua Republica. Si mi-a placut ideea lor, mi-au placut visele lor. M-am smuls din casa, am abandonat treburile, netul, televizorul si m-am dus sa-i vad. Si am ramas cu ei.Si-mi muncesc creierii sa urnim din loc carutza viselor spre lumea reala. Strang semnaturi, robotesc, scriu si rescriu idei, propuneri, amendamente la statut sau la cutare si cutare document. A, sa nu uit, si vin cu bani de-acasa, aceia castigati pe piatza libera, la care am platit fiecare leutz de impozit. Nu-i usor sa faci un partid nou. Dar e singura cale de a incepe sa impingi afara pe cele vechi, sa le dai un semnal ca nu mai sunt de capul lor. Ca le sufla o concurentza in ceafa. Si ca aceasta concurentza doarme linistita putinele ore de somn care-i raman dupa slujba, familie si politica. Pentru ca nu e in pericol sa-i sune Parchetul la usa.

Nu este, prieteni, un indemn sa aderati la Noua Republica. S-au aruncat din stanga si din dreapta, deja, tot felul de anateme: ca in spate e Basescu, ca e Patriciu sau cine mai stie? Am pomenit de Noua Republica pentru ca eu deja sunt acolo si stiu din interior ca se poate face un nou partid. Nu trebuie nici sa ma credeti pe cuvant. Veniti, vedeti, propuneti, contributi cu idei, cu stiintza, cu bunavointza, cu orice puteti.

Nu vreti la Noua Republica? Foarte bine. Dar faceti ceva, iesiti din depresie, din amortire! Faceti un alt partid, de dreapta, de stanga, dupa cum va este orientarea si credintza. Dar nou, fara nici un „fost” in interiorul sau in spatele lui. Doar asa ii vom putea trimite acasa pe „dinozauri”.

Eu cred ca se poate. Eu pot. Mai e cineva aici?

 

Pietroiul votului si Molotov-ul civismului

Ceva e putred. Nu numai in Danemarca lui Hamlet, ci in toata lumea. Clasa politica mondiala a ajuns la pepeni. Vantul schimbarii bate mai tare decat in 1989. Relatia dintre cetateni si stat e pe cale sa se schimbe. Decenii la rand a stat cetateanul lumii comod in fotoliul lui, considerand politica o chestie murdara de care trebuie sa se ocupe altzii. Cum ar fi golitul tomberoanelor de gunoi, de pilda.

E cool, daca ai energie civica, sa te ocupi de salvarea balenelor, a maidanezilor, a florilor de cactus si a puilor de shobolan pitic. Admirabil! Doar ca am uitat esentialul: „scarbavnica” politica ne dirijeaza vietzile.

Guvern dupa guvern a mai „dat ceva”. Nimeni nu pare sa fi observat ca au ramas pietze nereglementate, jocuri piramidale nepedepsite prompt de lege, evaziuni si escrocherii de miliarde, mondiale, nesanctzionate, milioane de functzionari ai statului care nu se stie ce fac.. Si cand a ajuns funia la par, ups!, iata Criza.

Suntem suparatzi, vocali, ocupa cutare, mai ocupa si cutare. Si e toata lumea de vina, mai putin cetatzeanul! Da, da, acela care nu s-a dus la vot. Care habar n-are cine ii conduce tzara. Care nu e interesat de politica pentru ca e murdara. Care arunca indiferent ochii pe un articol de ziar in care este demascata o frauda.

Si, bang!, se trezeste in noi revolta. Bucurestiul lipsise pana ieri de pe harta rusinii: Paris, Londra, New York. Ne-am ocupat locul in ilustra galerie. A celor care cred ca lucrurile se rezolva cu pietroiul si cu Molotov-ul.

Unde erai cetatzene al lumii cand politicienii isi faceau de cap? Cand furau pe rupte pentru ei si familiile lor? Cand isi votau imunitatzi, ca bratzul legii sa nu-i atinga? Cand infiintzau sinecuri pentru sponsorii de partid platindu-le din taxele tale? Cand dadeau legi favorabile „prietenilor”? Politica sucks? Na, acum viatza ta pute si ea.

Nu pune mana pe pietroi, pune mana pe stampila si voteaza! Lasa sticla cu benzina, ca e scumpa, scrie, protesteaza, indigneaza-te, cand mai scapa cate un politician corupt de puscarie! Informeaza-te! Nu-i mai crede pe cei care-ti ofera Luna de pe cer. Bate-le obrazul! Asta e civismul adevarat. Râneşte cu ştampila grajdurile politicii in care s-au adunat de-a valma porci, profitori, magari, nesimtiti si lichele de toate culorile. Incendiaza-le casutzele de mail cu supararea ta, umple-le cutia de scrisori cu protestele tale.

Nu mai sta bland si molatec cu anii, pentru ca, mai apoi, intr-o clipa, sa te trezesti „revolutzionar”, sa dai cu pietre in vitrine si sa incendiezi bancile din parc si cosurile de gunoi. Iti dau o stire: tu le-ai platit pe toate astea, din taxele tale. Pe ei, pe politicieni, ii doare-n cot.

Mafia si umorul profitabil

In Sicilia, nici nu cobori bine din avion sau de pe vaporas ca te intampina Marlon Brando. Zambind in coltul gurii, „Nasul” te priveste de pe cani, tricouri, shortzuri de bucatarie, farfurii „artizanale” si orice alte nimicuri de smuls banutzul din buzunarul turistilor.

La Palermo, „Nasul” e umbrit de fantezia artistilor locali: caricaturi ale „Nasului” pe semne de carte din pergament (Siracusa are si ea o traditie in pergamente de pe, hat, vremea grecilor), retete de „pasta” imprimate pe fete de masa, prezentate de o duioasa maicutza „mafiosa” cu un pushcoci in mana, statuete de lut chicioase, dar amuzante, pana si din scrumiera te amenintza un mafiot cu un „gun” cat toate zilele.

Zambesti non-stop „nasilor” care te (a)tzintesc din toate vitrinele. Iti zici, uite ce umor au oamenii astia. Pe urma, iti amintesti ca un prieten italian, bine informat, ti-a zis ca in Sicilia turismul si industriile conexe – cum ar fi discotecile, constructiile si gunoiul sunt afaceri „de casa” ale Mafiei. Nu aia funny din vitrine, ci aia adevarata.

Pai cum? Mafia face mishto de Mafia? Sa aiba „capo dei tutti capi”, atata umor? Are, daca asta renteaza. Si-mi vine-n minte, fatalitate, o replica tot din Nasul: „nothing personal, just business”.

PS: Prin natura imprejurarilor, de Revelion, l-am vazut pe patronul unei discoteci locale de foarte aproape. Figura domnului cu burta i-ar fi determinat pana si pe „durii” nostri din Ferentari coltz cu Rahova sa fie brusc lovitzi de respect si sa zica „baccio le mani”. La miezul noptii, „patronul” s-a pupat cu cativa din apropiatzii sai in felul ala al lor, cum sa-l descriu, da, ca in The Godfather.

Cozonac amar, de emigrant

Aeroportul Baneasa, sau oricare aeroport din lume, e un spatiu in care astepti sa pleci, astepti bagajul, ori astepti pe cineva. Adica stai, te uiti in jur si mai cujetzi.

M-am intamplat pe acolo cu 2 zile inainte de Craciun. Asteptam o prietena sa vina din Anglia. Nu pentru Sarbatori, ci ca sa-si inmormanteze mama. M-am tot gandit la raposata doamna C. si la noaptea in care o vazusem, cu 3 ani in urma, cand i-am luat fata din fatza blocului, s-o duc, fatalitate, la Aeroport, pentru plecarea definitiva la Londra. Incercam sa nu ma gandesc la vocea disperata a prietenei mele, cu o seara inainte la telefon. Si nici la ce o sa-i zic, la cum s-o consiolez cumva. Ce poti raspunde la un hohotit „a murit singura, fara mine”? In ce loc se pot ingropa remuscarile astea? Sub viatza mai buna din Londra? Sub salariul in lire? I don’t think so!

M-a salvat din gandurile negre si fara raspuns o doamna intre doua varste (a 2-a si-a 3-a), care trepida ca avionul de Londra intarzie. Olteanca guresa din Slatina. Mi-a mitraliat povestea ei: baiatul cel mic, inginer, somer, acum lucrator la o crescatorie de pui din Anglia. Nu l-a vazut de 14 luni, o frige dorul de el. Nu mai are rabdare. Vedem avionul cum vine la aterizare. Olteanca mea face trei cruci mari si zice: „gata, sosira”. Intre timp, pe poarta ieseau calatorii unui avion venit din Spania. Plin ochi, se vede, cu „capsunari”. Hai, amintiti-va cea mai lacrimogena editzie din „Stupize-stupize”, a fals-mieroasei doamne Marin-Banica. Inmultitzi cu zece si tineti cont ca aici era fara regie, fara aranjamente de culise.

Copilasi spalati-pieptanati-aranjati, adusi de tatzi-bunici-frati mai mari-alte neamuri, care se arunca de gatul unor mame pe care nu le-au vazut poate de un an, in cel mai bun caz de la Paste. Lacrimi, siroaie de lacrimi peste tot. Imbratisari aproape disperate. Soti care-si asteapta randul la imbratisare cu pumnii stransi, sa nu dea apa la soareci si ei. Bucurie, lacrimi, bucurie, alte lacrimi.

Ma intorc cu spatele la scena, e prea mult. Imi trec prin minte toti prietenii mei pe care i-am petrecut fizic sau cu gandul la un aeroport. Merci, Doamne, sunt toti bine, aranjati, slujbe-case-masini. Si cu toate astea… „a murit singura, fara mine”, aud in cap vocea prietenei mele. Ii raspund, tot in gand, ca aici ziarul la care lucra acum 3 ani nu mai apare pe hartie, deci job-ul ei la DTP nu mai exista. Dar nu mi se pare destul. E drept, cei care lucreaza afara, au bani nu numai de paine, ci si de un cozonac mare si pufos. Doar ca, mai uit iar la „sosiri”, ce-o avea, Doamne? E atat de amar de le dau tuturor lacrimile?

PS: Si mi-am adus aminte ca sunt niste politicieni romani care au avut gandul nastrusnic sa spuna ca oamenilor astora ar trebui sa nu li se mai dea drept de vot pentru ca nu sunt in Tzara. Mai, nemernicilor, v-as tzine legatzi inainte de Paste acolo la „sosiri”, cel putin 2 avioane din Spania si Italia sa soseasca. Sa le spuneti voi oamenilor alora ca nu sunt romani, ca au plecat de „grashi” si de bine ce le era in Tzara. Si ca doar banii lor, truditzi acolo, sunt buni, sa raportatzi voi creshterea PIB-ului!