Uite popa, nu e popa, sau hocus-pocus cu o cladire de 60 de milioane de euro

Motto: “Neamurile si vecinii ti-i da Dumnezeu”

Credeam ca nu ma mai mira nimic in Romania. Dar, nu-i asa?, niciodata sa nu spui niciodata! Zilele trecute, “frunzarind” pe net, am dat peste o poveste care mi s-a parut halucinanta.

Istoria e simpla. Un ins are un teren si vrea sa construiasca pe el o cladire. De buna credinta, merge la vecinul sau si-i spune ce vrea sa faca si-i cere acordul. Pe care vecinul il da in scris, fara ezitari, obtinand in schimb un etaj al viitoarei constructii. Insul se apuca de treaba, isi sufleca manecile, deschide punga, face proiecte, expertize, cere patalamale, avize si autorizatii, isi vede de ale lui.

Trec doi ani. Intr-o zi, vecinul se razgandeste si spune ca nu mai doreste ca insul sa construiasca pe terenul respectiv, ca-i face praf, ca e zgomot si il deranjeaza din meditatie. Incepe un meci juridic care dureza 13 ani si 140 de dosare: anuleaza autorizatia, repune autorizatia, fond, recurs, alta instanta, alt fond, alt recurs, la nesfarsit. Intre timp, cladirea este terminata, receptia facuta si proprietatea insului intabulata. Insul plateste primariei impozit pe ea, dar nu o poate folosi pentru ca a nu se mai stie cata instanta a dispus demolarea ei. Demolare care ar costa cam cat constructia: 60 de milioane de euro. Ironia sortii este ca banii de demolare nu ar fi nici ai insului, nici ai vecinului. Ci ai obstei.

Toate aceste “minuni” nu s-au intamplat in Absurdistan, ci in tara europeana numita Romania. Nu intr-un catun uitat de lume, ci chiar in Capitala. Insul din povestea noastra este o companie oarecare, cu capital strain, iar vecinul care nu si-a tinut cuvantul, este un preot, dar nu unul oarecare, ci ditamai episcopul. De unde si zicala: “sa faci ce zice popa, nu ce face popa”. Ma nedumereste insa ceva: noi, bucurestenii, ce vina avem sa platim o poala de bani pe demolarea unei cladiri noi-noute? Si cat e de in regula toata povestea asta?

Anunțuri