Cum să mori în cimitir, cu groparii de gât

Da, da, titlul e cinic și întunecat, dar nu mai întunecat decat ceea ce urmează și mult mai puțin cinic decât personajele pe care vi le voi descrie. Atenție, întâmplări adevărate, sensibilii sunt scuzați, pot închide liniștiți fereastra asta.

S-a întâmplat inevitabilul. Sora mai mare a mamei, 88 de ani, a răposat. Ca orice cardiac, a ieșit din scena fulgerător. Acasă, în patul ei. Taman cand afara erau peste 30 de grade. Scurt consiliu restrâns de familie: a fost o femeie foarte frumoasă și cochetă, deci i se cuvine o ieșire din scenă demnă și rapidă. Bref: o înmormântăm mâine. Să ne potrivim, deci, ceasurile. Marți, 3 ceasuri rele, 16,00.

Pompe funebre: baieți profi, rapizi, cuviincioși, cu textele la ei, intra cu ”Condoleanțe” și ies cu ”Dumnezeu s-o odihnească”.  Contracte, hăinuțele și pa! Ne-o redau mâine pe mătușa în pardesiul de lemn, ales cu grijă din catalogul aflat ca prin minune la îndemână. 30 de minute pe ceas toată operațiunea. Privați.

Restaurant – parastas: la telefon, meniu, număr de persoane, o oră aproximativă. 5 minute cu fitiriseli cu tot. Privați.

Popă: un șir nesfârșit de telefoane. Părintele, din parohia mătușii, de negăsit. Trimis, izmene pe călător, vorbă printr-o vecină. După vreo 2 ore, se confirmă oarecum că ar veni a doua zi să-i citească, mă rog, ce-o citi el. Serviciu public.

/ Noapte de ”priveghi” prin Mega non-stop (privati) și pe lângă oale, crătiți, colivi, farfurii cu pomană, că nu poate un ortodox să plece cu mâna goală pe lumea ailaltă./

Cimitir: episodul I – miercuri 8.00 Intru în biroul administrației cu actul de concesiune în mână. La birou, un tip blazat, chatuia pe FB el știe cu cine. Închide cu regret fereastra și mă întreabă din priviri ce vreau. Alea-alea. Aaaaaa, astăzi? Trebuia să veniți cu o zi înainte. Man, ieri la ora asta nici mătușa nu știa că o să moară. Îhî. Trebuie să veniți cu toate actele, certificat, alea-alea. OK, le aduc la ora 11, dar v-am avertizat că azi are loc înmormântarea. Face copii după acte și mă expediază. Îl zăresc pe geam cum redeschide FB. Serviciu public.

Pompe funebre, restituit mătușă la ora promisă. Problem: trebuie mers rudă ridicat certificat deces. Io, ruda. Haideți cu noi, zic băieții. / M-am plimbat cu dricul viu fiind. Pe locul din dreapta, nu ala din spate. Nice./ Privați.

Primărie: bon, coadă, în fine, noroc, în 30 de minute plecat cu acte. Mătușa decedată cu acte-n regulă. Mă rog, așa credeam eu. Serviciu public.

Cimitir, episodul II: cioc-cioc, m-am întors. Dau actele. Administratorul le studiază și oftează din rărunchi. De 2-3 ori. Io, nedormită de vreo 30 de ore, ușor abulică, nicio reacție. Oftează iar. Mă trezesc: problem? Da, uite aici e o greșeală. E o cifră greșită la procesul – verbal. Ar trebui să vă trimit înapoi la primărie să corecteze. Mă uit cruciș spre fax: putem să sunăm să ne trimită corecția, e o eroare materială, a unui funcționar care are o mare de lume la coadă. Oftează iar. Și când e înmormântarea? Tot azi, zic. Dă ochii peste cap. Nu se poate. Păi, groapa… I-o tai scurt: e criptă, trebuie ridicată o lespede și e gata. Se foiește pe scaun, oftează, io fac pe mortul cu mîinile încrucișate nu pe piept, ci peste rucsac. Nu dau niciun semn că aș deschide vreun fermoar. Se ridică de la birou și dă un telefon. Revine: da, s-a rezolvat, la primăria aia sunt mereu ”erori materiale”, cum le numiți dumneavoastră. Haideți să mergem să vedem. În curte, îi face semn unui tip în salopetă: ia o rangă și vino cu mine. Mătușa, garsonieră lângă mama, deci găsit cu ochii închiși. Rangă, desfăcut capac, totul în regulă. Înapoi la birou prin soarele nemilos. Tipul în salopetă îmi strecoară: trebuie plăci de beton, vă costă 400, îmi trebuie banii acum ca să le cumpăr de la firmă. OK, zic, stai să facem actele întâi. Mă uit la ceas, cortegiul era deja la biserică. Deci, bice, băieți! Birou, iar, oftat adânc pe tot timpul completării pro-formei. Mi-o dă la semnat. Niciun pret trecut. Întreb: păi, cât costă? O să vă spună la casierie. Semnați declarația asta. Bla-bla, cutăreasca, CNP, etc, etc, dau cu subsemnatul că nu mi s-a cerut nicio șpagă etc, etc. Semnez ca primarul, fug la casierie, decartez vreo 250 de lei și ies afară la băiatul în salopetă. Îi întind cei 400. Știți, zice, trebuie să aveți grijă și de băieți. Nu mai am răbdare de jocuri. Întreb scurt: cât? Păi, se codește el, e pe grabă, adică azi… I-o tai: nu, azi, ci chiar acum. Cât? 100 de lei de cap de om. Și cîți sunteți? 5. Socotesc în cap. Mama mi-a spus cândva că toată lucrarea, cruce, cripte, bla-bla, a costat 2000 lei. Deci 25% doar șpaga ca s-o coboare pe mătușa 2 metri? Taxa oficială pe jumate. Îmi îndrept nițel umerii și mă uit în ochii lui cu privirea numărul 2, adică zi-mi nu și te calc în picioare: prietene, trebuie să vă mulțumiți cu câte 50 de lei, mătușa era pensionară, nu Regina Angliei. Dă nemulțumit din cap, dar își ia sculele și pornim iar prin soare. În urma noastră, opintește să țină pasul cu noi Stela. O veche cunoștință, de anul trecut, de când cu mama. Îi știu deja textele: tămâiez 40 de zile, fac curat înainte de pomana de 40 de zile, duc coroanele la gunoi, șamd, șamd. 150 lei. Stan Pățitu îi întinde 100 și zice că restul cînd văd lună acolo, nu ca anul trecut… Ne vedem data viitoare. Omulețul în salopetă descoperă o problemă la lespede. Trebuie reparată, uite, pe spate a căzut cimentul și se vede armătura. Ruginită. Să nu se rupă cînd o tragem la loc. Zic ceva de dulce în văzduh meșterului care a turnat-o și-i urez ca mătușa să-l bântuie. Omulețul nu se lasă și vrea să-mi explice o cârpeală cu mortar. Care n-ar ține nici o lună. Intrase pe terenul meu fără să știe. Îi trag un perdaf din teoria rezistenței, ce strat de ciment trebuie să fie peste armatură ca să țină, etc, etc,  îi dau o soluție, dar….când aproape se luminase la față i-o trântesc fără menajamente: asta nu e decizia mea, ci a nepotului răposatei, el moștenește locul de veci, că băiatul ei s-a prăpădit cu mulți ani în urmă. Unde-i nepotul? Aș vrea să știu și eu. N-a mai trecut pe la mă-sa mare de 5 ani cel puțin. Paranteză pentru curioși: n-a binevoit să se arate nici măcar la mormântare. Oftând, mai meșterește ceva și pleacă să aștepte cortegiul. Rămân de strajă lângă groapă. Îmi dă tarcoale altă lumânăreasă. Tămâiat… Stop joc! Am antamat lucrarea cu Stela. Revine după ”veșnica pomenire”, dar nu la mine, la tata. Refuz. La vară-mea. Pas. Plătesc șpaga groparilor și mă îndrept spre mașină. Lumânăreasa apare ca din pământ dintre două cruci: ”Dă-mi și mie un ban”. Mă lasă nervii și o întreb ritos: pentru? Nu are răspuns, dar nu se îndepărtează, mă privește fix. Mă abțin cu greu să nu ridic degetul mijlociu de pe volan. Cimitirul Pantelimon II, servicii publice, unde declari că nu ți s-a cerut nicio șpagă, unde cheltuiești 250 lei cu acte si alti 800 lei fără. Serviciu public. Miercuri, 14,30, EOF.

PS: Mă consolează o prietenă că am scăpat ieftin, ea a plătit pentru plăci, în alt cimitir, 900 lei. Niste dale de beton in care nu cred că intră un sac de ciment si 3 metri pătrati de  plasă de Buzău, armătură, dacă or avea. Mișto afacere.

 

 

Carte nujt, dar, meserie, te halesc!

La pocinogul cu graficul de la Capacitate si apoi la „interbelicul” BAC al lui Moromete, nu poti gandi decat ca te-ai lins pe bot de pensie, ca ai aruncat banii in Mordor si ca, vai steaua noastra, o sa ne trimita Statul cate un venit minim, daca ni-l trimite si p-ala.

Stai, asa, bre, nu te grabi, mi-au zis niste amici pe FB. Nu e musai sa fie critic literar sau matematician ca sa produca, sa plateasca taxe si sa-ti trimita pensie. Acolo iar am zambit amar si n-am putut sa le dau dreptate. Iata de ce:

Acum 3 ani, construisem pentru un client un restaurant si contractul prevedea sa il pun in functiune si sa-l administrez 2 ani. Cum habar n-aveam cu ce se mananca o carciuma, am luat, la 50 de ani, caietul sub brat si m-am dus la scoala de bucatari. Nu ca m-ar fi pocnit dragul de bucatarie (sandviciuri si minuturi ca mine nu face nimeni, si sunt foarte fericita cu ele), dar o afacere se invata bine din interior. ASE-ul te invata sa citesti bine cifre, dar nu si cum se conduc toate soiurile de afaceri. Plus ca, ulterior, nu mai inghiti toate gogosile pe care ti le vand initiatii tai de bucatari, in care, in fiecare, zace un geniu neinteles. Apoi, aprovizionare, cum, de unde, rotatia stocurilor, portionare, deh, bucatarie altfel decat aia de acasa.  Deci, back to school. Programul era asa: o zi teorie la scoala, apoi 4 zile practica la un restaurant care era sub contract cu scoala.

Mi-am ales un restaurant mediu, in care poti vedea totul dintr-o privire, nu magaoaiele de tip hotel, unde faci o zi intre sectiile de cald si rece. Cu mine in serie erau inca vreo 30 de elevi. Majoritatea proaspat iesiti din liceu, cu si mai ales fara BAC, plus vreo 2 someri trimisi de fortele de munca la o reconversie profesionala. Bref: din toti, am fost singurul elev care a mers la toate zilele de practica, ba, m-am oferit si voluntar la niste evenimente ca sa vad cum se face „la scara mare” o pregatire. Era funny ca proprietarii restaurantului, baieti pe la 36 de ani, imi vorbeau cu dumneavoastra, iar eu le ziceam pe nume, dar, in rest, am ucenicit fara mila, de am facut rapid batatura de la cutit. Prima data cand mi-au dat voie sa pun mana pe o tigaie si sa pregatesc un fel de mancare pentru un client a fost dupa cateva saptamani si pentru mine a fost mare sarbatoare. (pentru carcotasi, clientul e bine merci si a lasat si bacsis, ca m-am interesat la ospatar)

Dar nu eu eram subiectul, ci tinerii mei colegi, care realmente urmau sa-si castige existenta din meseria de bucatar. Martori imi sunt fratii Ivan, proprietarii restaurantului: veneau, frecau nitel menta prin bucatarie, mancau ce li se oferea si apoi aveau brusc treaba. Dupa vreo 3 saptamani, din 4 luni cat a durat scoala, nici asta nu mai faceau. Ca sa inveti o meserie nu te trage nimeni de maneca, stai acolo, vezi cum fac altii si incerci sa faci si tu la fel cat mai bine. Deci lui Chef, ii era mai bine cand plecau bagatorii de seama, ii erau indiferenti si ii citea dupa cateva zile. Daca am invatat ceva acolo, a fost sa-mi dau seama dupa cum tine cutitul in mana care e bucatar si care diletant. Si, ma intreb, din copiii aia cati au ajuns bucatari desi au trecut examenul. Pentru ca erau total dezinteresati. Probabil si la scolile de tinichigii, ospatari, frizeri samd se intampla la fel. Deci, carte putina si niciun drag sa invete ceva.

Mda, sa revenim la durerea initiala: a primi, sau a nu primi pensie?

La cum merg treburile in Romania, probabil ca-si vor plati doar parlamentarii si primarii pensiile speciale, alea pentru care, desigur, n-au contribuit. Huo!

De ce am scris ”Trecător prin viața altora”?

Coperta Daniela Rainov

(interviu polemic: gâlceava autorului cu sine)

 – Prima întrebare: de ce ai scris cartea asta?

– De ce am scris? Uite-așa!

– Să-ți zic io de ce? Din trufie, că nu te mai încăpea blogul, câine rău ce ești! Să te dai tu rotund, să-ți tipărești cărțulia și apoi cărți de vizită cu margini aurite, unde să scrie în relief: scriitor. Mda! Dar, te avertizez, câine, că pe vremuri era o singură meserie ce cuprindea cuvântul magic: ”scriitor de vagoane”. Acum, înțeleg, CFR nu se simte prea bine, așa că nici scriitor de vagoane nu te mai primesc ăștia. Deci, ce te-a apucat?

– M-a apucat într-o zi o poveste, care s-a scris oarecum singură.

– Ete, scârț! Cloceai tu ceva, acolo…

– Nu clocesc, domnule, nimic! Se numește inspirație!

– Hai, hai, lasă astea. Zi pă bune, ceva, acolo, să pot să dau un titlu în pagina întâi, un subtitlu, cu subiect și predicat. Nu abureli.

– Ia aici: ”Senzațional, cutremurător, câinele rău a avut o revelație, s-a sculat în puterea nopții și a început să scrie”. Așa e bine?

– Da, da, asta vinde, lumea va voi să vadă ce revelație ai avut, ce filosof ți-a apărut în vis…

– Nu te-ntinde! Ai batut câmpii destul. Am scris pentru că am scris, na! Pentru că asta mi-a plăcut toată viața să fac și-am zis să o fac acum, cât mai văd bine să scriu. După 10 ani de scris la cotidian, la texte impuse de evenimente, pe subiect, cu numărul de semne fix, alocat în pagină, scrisul devine o rutină. Ți-e dor de un exercițiu liber-ales, unde povestea să ducă uneori după dispoziția cu care te trezești dimineața, într-o zonă mai luminoasă, ori mai întunecată.

– Te dai artist!

– Parol, nu! E ultima mea grijă. Ar însemna să mă iau în serios, să devin grav și cu morgă. C`mon! Dar au existat cândva  două femei minunate, pe care am avut norocul să le cunosc. Și pentru că amândouă au plecat dintre noi, povestea lor trebuia cumva spusă.

– Hai că devii patetic! 

– Neah! Povestea nu e tristă. Da, bun, am omorât niște personaje, că, deh, nu scriam despre Matusalem,  dar, până la urmă, ”binili” învinge.

– M-am liniștit. Un cuvânt către lume?

– Lume, lume, scriitor nu te face editura. Nici măcar criticii. Scriitor te fac cititorii, care râd, plâng, se enervează sau se liniștesc cu tine însoțindu-te în poveste. Și poate se regăsesc printre rânduri.

– Se putea să nu-ți dai tu în petec? 

PS: Doamna Alexa Ionescu a avut bunăvoința de a scrie o cronică adevărată pe care o reproduc aici:

O viaţă palpitantă într-un cărucior cu rotile. De fapt două cărucioare, din care privirile lui Pol şi ale Doinei trec într-o mişcare cinematografică, de traveling, peste mai multe vieţi de fiecare.
O poveste de dragoste ca un carusel trăznit. Întâlnire-despărţire-regăsire şi… ? Veţi vedea. Doar pregătiţi-vă să vă sară inima din piept. Pregătiţi-vă de un ospăţ al trăirilor cu sare şi piper, umor sec, englezesc şi autoironie de înaltă clasă.
Cum ajunge la Psihiatrie femeia care seamănă cu Greta Garbo şi ce-l trezeşte din morţi pe bărbatul care înainte de a fi paralizat e părăsit de trei neveste? Autoarea debutează cu o carte care nu e doar amuzantă. Răscoleşte, intrigă, e un spectacol de coincidenţe nebuneşti, personaje savuroase şi momente memorabile. Face să palpite o epocă din care vin mai multe fire narative pline de sevă.
Şi să vă ţineţi bine când ajungeţi la un capitol din apropierea sfârşitului. O să treceţi psihic prin agonie si extaz, o să râdeţi şi-o să plângeţi în câteva pagini, o să vă enervaţi şi o să răsuflaţi uşuraţi. Totul în acelaşi timp.
Cum e posibil aşa ceva?
Daniela Rainov are echipamentul unui scriitor înnăscut. Are har şi dar. Aşa că întâlnirea cu romanul ei promite să devină începutul unei frumoase prietenii.
Fragmente din carte, păreri ale deja cititorilor și mai multe detalii veți găsi aici: