Carte nujt, dar, meserie, te halesc!

La pocinogul cu graficul de la Capacitate si apoi la „interbelicul” BAC al lui Moromete, nu poti gandi decat ca te-ai lins pe bot de pensie, ca ai aruncat banii in Mordor si ca, vai steaua noastra, o sa ne trimita Statul cate un venit minim, daca ni-l trimite si p-ala.

Stai, asa, bre, nu te grabi, mi-au zis niste amici pe FB. Nu e musai sa fie critic literar sau matematician ca sa produca, sa plateasca taxe si sa-ti trimita pensie. Acolo iar am zambit amar si n-am putut sa le dau dreptate. Iata de ce:

Acum 3 ani, construisem pentru un client un restaurant si contractul prevedea sa il pun in functiune si sa-l administrez 2 ani. Cum habar n-aveam cu ce se mananca o carciuma, am luat, la 50 de ani, caietul sub brat si m-am dus la scoala de bucatari. Nu ca m-ar fi pocnit dragul de bucatarie (sandviciuri si minuturi ca mine nu face nimeni, si sunt foarte fericita cu ele), dar o afacere se invata bine din interior. ASE-ul te invata sa citesti bine cifre, dar nu si cum se conduc toate soiurile de afaceri. Plus ca, ulterior, nu mai inghiti toate gogosile pe care ti le vand initiatii tai de bucatari, in care, in fiecare, zace un geniu neinteles. Apoi, aprovizionare, cum, de unde, rotatia stocurilor, portionare, deh, bucatarie altfel decat aia de acasa.  Deci, back to school. Programul era asa: o zi teorie la scoala, apoi 4 zile practica la un restaurant care era sub contract cu scoala.

Mi-am ales un restaurant mediu, in care poti vedea totul dintr-o privire, nu magaoaiele de tip hotel, unde faci o zi intre sectiile de cald si rece. Cu mine in serie erau inca vreo 30 de elevi. Majoritatea proaspat iesiti din liceu, cu si mai ales fara BAC, plus vreo 2 someri trimisi de fortele de munca la o reconversie profesionala. Bref: din toti, am fost singurul elev care a mers la toate zilele de practica, ba, m-am oferit si voluntar la niste evenimente ca sa vad cum se face „la scara mare” o pregatire. Era funny ca proprietarii restaurantului, baieti pe la 36 de ani, imi vorbeau cu dumneavoastra, iar eu le ziceam pe nume, dar, in rest, am ucenicit fara mila, de am facut rapid batatura de la cutit. Prima data cand mi-au dat voie sa pun mana pe o tigaie si sa pregatesc un fel de mancare pentru un client a fost dupa cateva saptamani si pentru mine a fost mare sarbatoare. (pentru carcotasi, clientul e bine merci si a lasat si bacsis, ca m-am interesat la ospatar)

Dar nu eu eram subiectul, ci tinerii mei colegi, care realmente urmau sa-si castige existenta din meseria de bucatar. Martori imi sunt fratii Ivan, proprietarii restaurantului: veneau, frecau nitel menta prin bucatarie, mancau ce li se oferea si apoi aveau brusc treaba. Dupa vreo 3 saptamani, din 4 luni cat a durat scoala, nici asta nu mai faceau. Ca sa inveti o meserie nu te trage nimeni de maneca, stai acolo, vezi cum fac altii si incerci sa faci si tu la fel cat mai bine. Deci lui Chef, ii era mai bine cand plecau bagatorii de seama, ii erau indiferenti si ii citea dupa cateva zile. Daca am invatat ceva acolo, a fost sa-mi dau seama dupa cum tine cutitul in mana care e bucatar si care diletant. Si, ma intreb, din copiii aia cati au ajuns bucatari desi au trecut examenul. Pentru ca erau total dezinteresati. Probabil si la scolile de tinichigii, ospatari, frizeri samd se intampla la fel. Deci, carte putina si niciun drag sa invete ceva.

Mda, sa revenim la durerea initiala: a primi, sau a nu primi pensie?

La cum merg treburile in Romania, probabil ca-si vor plati doar parlamentarii si primarii pensiile speciale, alea pentru care, desigur, n-au contribuit. Huo!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s