Sindromul Mesia

 Postulat: avem o clasa politica profund corupta, in primul rând ca mentalitate, şi majoritar habarnistă. Soluţie: a se înlocui degraba cu partide noi, cu oameni noi, de preferinţă cinstiţi şi competenţi.

Evrika! Pare simplu, nu? În teorie. Că practica a făcut praf vreo cåteva astfel de încercări. Prin 2011, o mare parte a civililor neafiliaţi politic aştepta o Albă ca Zăpada, damn you, Lăzăroa, cu sintagma ta cu tot. Şi a apărut un cavaleraş fără teamă şi prihană, care a enunţat vreo 7 paşi pentru România. Pe urmele acestor paşi, câteva sute de inşi s-au grăbit să-l urmeze. Apoi, nu după multă vreme, când nici nu se înfiinţase încă partidul, drumurile s-au despărţit şi a început panta descendentă. Mort din faşă. Nu a trecut bine un an şi alt cavaler, cu aură de James Bond, a ridicat şi el o flamură. Care a pâlpâit oarecum mai tare, dar tot în moarte prematură a sfârşit. În fine, în istoria mai recentă, o domniţă de astă dată, justiţiară, cu ceva scalpuri celebre la brâu, a mai dat odată strigarea. Alt eşec.

Trei oameni onorabili, şcoliţi, umblaţi prin lumea largă, fără tinichele la dosar, cu ceva experienţă în politică şi administraţie, au eşuat lamentabil într-o încercare de a coaugula în jurul lor oameni noi şi dornici de schimbare. Ce-i uneste? Simplu. Sindromul Mesia.
Niciunul dintre ei nu a inteles ca politica de rit nou se joaca in echipa. Cine vrea dictatura unui Tătuk si jocuri de palat, se inscrie in PSD, PNL, la alegere. Cine pune osul sa faca un partid nou, înghite mai greu „ordine”. Chiar dacă liderul e charismatic, e mirobolant şi e persoana cu cea mai mare notorietate din partid. So what?
Nou venitii in politica vor sa discute politica, sa dezbata, sa cada de acord sau nu. In partid. Nu sa afle pozitia partidului la televizor, din gura liderului sau a unuia din camarilla. Pentru ca, dragii mosului, langa orice Messianic din asta, apar indata lingăii. O garda pretoriana, care nu se ingrijeste de altceva decat de slava liderului si prigonirea oricarui ins care e de alta parere. Bun, lingaii sunt peste tot, si la job, si in orice domeniu, acolo unde şeful, Marele Boss, ruptul din soare, o îngăduie. Vina, şi spun apăsat, VINA, este a celui care se lasa corupt de putere, plăcerea linguşelilor şi a supunerii oarbe. Aici nu contează şcoala, experienţa sau ideile, ci caracterul. Partidele sunt echipe, nu secte. Liderul este doar o interfaţă cu lumea exterioară. Nu e Mesia. Şi, ca tot veni vorba, după un astfel de eşec, nu învie. Devine un personaj marginal, părăsit până şi de adulatori. Şi-a dat măsura caracterului. Oameni pe care nu-i mai urmează nimeni. N-au furat, n-au şpăguit, nu au fost corupţi. Şi totuşi…
PS: Mă uit uşor amuzat la Nicuşor Dan. Se pare că nimeni nu învață nimic din eşecurile predecesorilor.

Acest articol a apărut in volumul „Cum să NU faci un partid politic”, scris de Ioana Constantin, fost președinte al M10, aflat acum în librării, pe care merită să o citiți, ca să nu pățiți… ca noi. Cititorii mai vechi ai blogului își amintesc, desigur, de aventurile eretice ale Câinelui rău prin Noua, deja vechea și defuncta, Republică.