Despre blog de caine rau

Sunt un soricar rau

Sindromul Mesia

 Postulat: avem o clasa politica profund corupta, in primul rând ca mentalitate, şi majoritar habarnistă. Soluţie: a se înlocui degraba cu partide noi, cu oameni noi, de preferinţă cinstiţi şi competenţi.

Evrika! Pare simplu, nu? În teorie. Că practica a făcut praf vreo cåteva astfel de încercări. Prin 2011, o mare parte a civililor neafiliaţi politic aştepta o Albă ca Zăpada, damn you, Lăzăroa, cu sintagma ta cu tot. Şi a apărut un cavaleraş fără teamă şi prihană, care a enunţat vreo 7 paşi pentru România. Pe urmele acestor paşi, câteva sute de inşi s-au grăbit să-l urmeze. Apoi, nu după multă vreme, când nici nu se înfiinţase încă partidul, drumurile s-au despărţit şi a început panta descendentă. Mort din faşă. Nu a trecut bine un an şi alt cavaler, cu aură de James Bond, a ridicat şi el o flamură. Care a pâlpâit oarecum mai tare, dar tot în moarte prematură a sfârşit. În fine, în istoria mai recentă, o domniţă de astă dată, justiţiară, cu ceva scalpuri celebre la brâu, a mai dat odată strigarea. Alt eşec.

Trei oameni onorabili, şcoliţi, umblaţi prin lumea largă, fără tinichele la dosar, cu ceva experienţă în politică şi administraţie, au eşuat lamentabil într-o încercare de a coaugula în jurul lor oameni noi şi dornici de schimbare. Ce-i uneste? Simplu. Sindromul Mesia.
Niciunul dintre ei nu a inteles ca politica de rit nou se joaca in echipa. Cine vrea dictatura unui Tătuk si jocuri de palat, se inscrie in PSD, PNL, la alegere. Cine pune osul sa faca un partid nou, înghite mai greu „ordine”. Chiar dacă liderul e charismatic, e mirobolant şi e persoana cu cea mai mare notorietate din partid. So what?
Nou venitii in politica vor sa discute politica, sa dezbata, sa cada de acord sau nu. In partid. Nu sa afle pozitia partidului la televizor, din gura liderului sau a unuia din camarilla. Pentru ca, dragii mosului, langa orice Messianic din asta, apar indata lingăii. O garda pretoriana, care nu se ingrijeste de altceva decat de slava liderului si prigonirea oricarui ins care e de alta parere. Bun, lingaii sunt peste tot, si la job, si in orice domeniu, acolo unde şeful, Marele Boss, ruptul din soare, o îngăduie. Vina, şi spun apăsat, VINA, este a celui care se lasa corupt de putere, plăcerea linguşelilor şi a supunerii oarbe. Aici nu contează şcoala, experienţa sau ideile, ci caracterul. Partidele sunt echipe, nu secte. Liderul este doar o interfaţă cu lumea exterioară. Nu e Mesia. Şi, ca tot veni vorba, după un astfel de eşec, nu învie. Devine un personaj marginal, părăsit până şi de adulatori. Şi-a dat măsura caracterului. Oameni pe care nu-i mai urmează nimeni. N-au furat, n-au şpăguit, nu au fost corupţi. Şi totuşi…
PS: Mă uit uşor amuzat la Nicuşor Dan. Se pare că nimeni nu învață nimic din eşecurile predecesorilor.

Acest articol a apărut in volumul „Cum să NU faci un partid politic”, scris de Ioana Constantin, fost președinte al M10, aflat acum în librării, pe care merită să o citiți, ca să nu pățiți… ca noi. Cititorii mai vechi ai blogului își amintesc, desigur, de aventurile eretice ale Câinelui rău prin Noua, deja vechea și defuncta, Republică.

Te crezuși dăștăpt, Dragneo?

Da, da, matale, ăla mărunțăl din scaunul ăla înalt. Care ai un dosar de corupție în instanță. N-o să mai spun ce făcuși zilele astea, știi tu mai bine, iar noi, ăștia din stradă, cred că nici 10% nu știm. Plus că, zic trompetele propagandei, nici nu prea citirăm Ordonanțele alea, habar n-avem noi de lege, deci nu ne calificăm. Știi  vorba lu Toma Caragiu?, ”Da, dar arbitrii?”

Păi cât de proști îi crezi matale pe judecătorii de la Înalta Curte? Că n-oi zice și despre ei că nu citesc Ordonanțele, nu știu cum e cu legile și n-au mai văzut inculpați cu tupeu? Ce-o să zică băieții și fetele alea cu robe despre straniile coincidențe dintre OUG 13 și dosarul tău penal? O să zică, eh, karmabitch, și te vor achita de îndată? Sau li se va părea oare că, na, plafonul ăla de 200.000 RON, e pus anume să te bage sub radar? Nici dacă scriai cu mânuța matale aia prețioasă, de ține pixul cu Bugetul României, că recunoști toate acuzațiile nu era mai evident.

Și, tu împreună cu clica, să ziceți merci că timpul vă e un mare aliat. Prescrie, zi după zi, potlogăriile anilor 90, 2000 șamd. Că d-aia și pedepsele trebuie micșorate, ca să se miște și prescripția mai vioi. Și să rămâneți cu bănuții, cu viloaiele și cu ce ați mai dosit la saltea. Poate o să vorbim cândva mai pe îndelete despre asta. Că acum suntem ocupați nițel în stradă, să vă oprim din operațiunea de albire a cazierelor.

Vreți iertare, deci. Cu biserica ați încercat? Nu, Doamne ferește, nu vă duceți la catolici, că Papa Francisc, inspirat evident de #rezist-ența noastră, taman ce ținu o predică despre pericolul corupției. Fuga la Patriarhie! Deși, la cât de supărat e Daniel pe bugetul de anul ăsta, o să vă dea canon atâtea mătănii, că o să vă saie sângele din genunche. Și o să vă ceară să vă și căiți. Ceea ce, și dacă luați foc în gură, nici măcar Preafericitul n-o să creadă.

Te crezuși dăștăpt, Dragneo, dar nu poate fi chiar toată țara, toată Europa, toată lumea proastă. E suficient să fie unul pe fază și să dea alarma. Și #rezist – ența începe,

Desteptarea Romaniei si moartea Mioritei

Ceva s-a schimbat in Romania. Cu jumatate de milion de oameni in strada, care nu cer bani de la Guvern, ci dreptate si o administrare corecta si predictibila a tarii, in sfarsit, aratam lumii o alta fata. Pentru ca de asta data guralivi au fost cei care dau (taxe, plusvaloare) si nu cei care cer. Tentativele ridicole cu „suta de lei” ale Guvernului n-au starnit decat hohote de ras in pietele Romaniei. Pentru ca nu e vorba de bani. E vorba de morala. E vorba de hotul prins in toiul noptii cu mana in vistierie.

Indrazneala lui Dragnea de a pune Guvernul sa-i albeasca un dosar ce ticaie periculos la Inalta Curte a revoltat pana si votanti ai PSD. In vechiul Cod Penal exista „inselaciunea in conventie” (dar naiba mai stie exact cum e cu Codurile astea noi, sa nu uitam, pastorite de Victor Viorel Ponta, la vremea lor). Adica una promitem si alta facem. Programul electoral al PSD era lipicios de cata miere si lapte curgea din el. Cand colo, ce sa vezi, are gust de fiere. Fierea sfidarii generale. Adica, bine mah, vine Presedintele la Guvern, ca avea probabil stire ca vreti sa masluiti ceva, si promiteti primului om in stat, care Ponta- NuPonta are 6 milioane de voturi in spate, ca nnuuuuu, sa moara mamele noastre, sa n-avem parte de electoratul nostru, nu vom adopta peste noapte Ordonante care sa modifice Codul Penal, nu ne vom gratia noi pe noi, desi ne cam ajung furaciunile din urma. O sa fim cuminti, corecti si, fereasca Dumnezeu, nici prin minte nu ne-a trecut. Dupa care, hop, #noapteacahotii, citim in Monitor ca ati facut fix invers.

Pai cum sa nu-i sara tandara poporului? V-ati invatat rau, pesedistilor, cu electoratul vostru tinut in lesa ajutoarelor sociale si pensiilor de mizerie (mai tineti minte cine a dat in consum banii din excedentul fondului de pensii prin anii 2000? Exact, infractorul Adrian Nastase). Fereasca-va Dumnezeu sa se dumireasca intr-o zi ca saracia lor a fost adancita de furaciunile voastre! Noi am venit in piete hotarati sa va oprim, dar cu umor, cu creativitate, baloane si luminite. Ei vor veni cu #furci #topoare.

Luminitele de aseara au fost lumanari la capataiul legendarei Miorita. Nu, nu mai suntem fatalisti, nu mai asteptam ca niste oi placide* sa va bateti joc de noi. Am reusit sa ne adunam, v-am facut sa va inghititi fierea OUG13, dar nu e destul. Contractul de incredere s-a rupt. Guvernul #noapteacahotii trebuie sa plece. Cautati prin partid, prin orase si catune niste membri cinstiti si credibili. Hotul prins nu e negustor cinstit. Nu va nelinisteste faptul ca au aparut din ce in ce mai multe pancarte cu Vlad Tepes?

*Definitorie pentru mentalitatea PSD este povestea inseilata de Ministrul Agriculturii Petre Daea, care promite din lana oilor plapumi pentru saraci. Nici daca se nastea poet nu nascocea o asa parabola. Nu conteaza ca oile alea sunt ale cuiva si  nici nu-l intrebam ce vrea sa faca din lana aia. Conteaza ca noi, care murim de grija saracilor, vom lua de la bogati lana de pe oi si va vom acoperi. Statul paternalist, cu tatucul mustacios in frunte. Stalin e ventilator de invidie. Iesind din parabola ministeriala, sa spunem ca la fel e si cu taxele noastre. Le iau de la cei care produc, ca sa acopere nu pe cei saraci, cum dracu sa-ti pese de saraci din viloiul de sute de metri patrati?, ci ca sa cumpere voturi. Na, mah, ca nu ne mai lasam tunsi. Nici de-ai dracu nu-ti dam lana noastra. Imi asum riscul penalitatilor. Nu platesc nicio taxa cat guvernul #noapteacahotii e la Palatul Victoria.

PSD s-a văzut Miss Cireada și face fițe

Nu s-a uscat bine cerneala pe buletinele de vot și PSD își arată colții îngălbeniți la toată lumea. Umflat în pene, ca urâțica de moravuri îndoielnice a satului, aleasă din lipsă de competiție Miss Cireada, PSD dă cu tifla și bate din botină. Uitând, desigur, că s-a ales cu titlul pentru că a promis fiecărui membru al juriului favoruri de tot felul și a avut contracanditate o fetiță  șchioapă cu chibrituri ude și vreo două minore, încă nedezvoltate și cu nurii absenți.

Așa că a șters-o cu coronița și buchețelul, s-a baricadat în casă și strigă măscări de la  fereastră. Juriul s-a prins că a rămas cu buza umflată, că favorurile promise de Miss Cireada au fost doar o iluzie, dar nu i-a rămas decât să dea mărunt din buze.

Păi, bine măh, stângiștii mâinii drepte, da, da, aia pentru mani-pulare, cine a făcut tevatură cu modificările de Cod Fiscal, s-a bătut cu cărămida în pieptul sterp că vor dispărea jdemii de taxe? Băh, escrocilor,  stînga are grijă de poporul muncitor, nu? Atunci de ce nu măriți, măh, deducerile de taxe și controbuții la salariile mici, astfel încât omul să plece cu mai mulți bani în mână fără ca angajatorul să se gândească la concedieri? Să crească diferența între netul muncitorului și ajutorul social al sclavului șantajabil de partid , care pentru 3-400 de lei în plus nu iese din casă? Și, pardon, de ce-ar ieși? Dacă mai dă pe transport 100 de lei și pe pachețel alte 200, aproape că iese în pagubă. Dar voi știți asta. Însă nu vă convine să scape prada din mână. Că alea sunt voturi sigure, contabilizate încă înainte să înceapă scrutinul.

Băh, io aș vrea să-l propuneți pe Dragnea, Iohannis să îl și desemneze, ca să vină apoi procurorii să-i salte pe amândoi pentru că au încălcat legea. Că, parafrazând o zicere celebră, un pesedist bun e un pesedist condamnat cu executare.

Administrația: un Merțan cu pedale

Postulat: Administrația noastră publică poate fi definită ca un Mercedes cu pedale, un Jaguar cu vâsle, ori un Bentley cu motor de Mobră, mânat de căruțași beți, plutind în derivă pe o mare de nepăsare. Față de contribuabil, desigur. Pentru că le îngăduim.

15241896_1168559959896706_1182835765643566670_n

Enter a caption

Astia de la fisc stiu ca le trimite lumea mereu salutari fierbinti. Iata ce tine ANAF Ilfov chiar la intrare.

Argumentație: Luni, 5 decembrie, anul de grație 2016, fiscul sectorului 3. Coadă peste tot, dar mai cu seamă la casierie, unde, sfinte Murphy!, evident că aveam eu de plătit niște biruri. Ora 12,45. Dracii să te ia, Murphy! Pauză. Nu de masă, ci de închidere de zi, orice o fi însemnând aia. Până la 13,15. Am un presentiment. Mă duc și întreb frumos: merge plata cu cardul? De dincolo de ghișeu, o voce îmi răspunde: merge, merge. Trece pauza, apoi incă 45 de minute și ajung la porțile Paradisului. Întind cardul. Nu merge cardul, zice vocea. Dar am întrebat, zic. Păi, mergea dimineață. După pauză nu mai merge, adică merge, dar nu vă pot confirma plata. A zis colegul de la IT că durează 10 minute. Mă retrag strategic la o țigară. Afară, evident. Revin la ghișeu, aștept cuminte să termine cu mușteriul curent. Apoi mă aplec spre ferestruica magică. Coada se uită la mine strâmb. Primul de la coadă îmi dă un umăr amical, să mă zburătăcească de la ghișeu. A evaluat prost. Am inerție mare și sunt motorizat de dracii ăia mari. Nu mă clintesc. Întreb: acum merge cardul? ”Vocea”: încă nu. Mă aplec și privesc vocea în ochi: vă place, nu-i așa, să vă bateți joc de noi. Ezită o clipă, apoi se ridică, închide ferestruica și zice: mă duc să întreb cât mai durează. Coada mă privește cu sclipiri diabolice în pupile. Norocul meu: o doamnă cu cardul în mână zice în urma vocii: și de ce nu anunțati? Ne lăsați să stăm de proști? Era 14,20. POS-ul nu mergea de la 13,15. Nimeni nu catadixise să spună fraierilor de la coadă. Vocea revine și dă sentința: nu se face azi, dacă vreți să plătiți azi, trebuie să veniți cu numerar. Mașina parcată la dracu cu cărți, bancomat prietenos, fără comision, tocmai lîngă casa mea, ardă-te să te ardă, Murphy! Prad banca și revin cu cărămida de bani. Pun teancul pe ghișeu. M-am întors, zic. Acuma merge, îmi dă veselă replica. Dacă n-ați vrut să așteptați… Păi n-ați zis că nu merge toată ziua? Ei, s-a făcut. Iau chitanța, o împăturesc, mă aplec să privesc vocea în ochi și zic încet: de când a apărut POS-ul, prăvălia de la parterul blocului meu, de unde îmi cumpăr zilnic câte ceva, nu mi-a refuzat niciodată plata cu card și e un magazinaș de 20 de metri pătrați, fără departament de IT. Ca administrația să se reformeze, trebuie, doamnă, mult napalm și abia apoi reconstruită. Nu am stat să văd reacția. Doamna nu e decât o rotiță dintr-un mecanism. Un pion, care nu a fost instruit nici să spună banalul „ne cerem scuze”. Timpul, nervii, benzina contribuabilului nu contează. Blejnarii care conduc pionii au alte treburi. Gen să îmbogățească clientela de partid și de stat cu contracte pentru sisteme informatice de 2 lei, care nu „vorbesc” între ele, să umple schemele cu pilele, verii și amanții amantelor, să născocească noi taxe și sisteme diabolice pentru a întări puterea birocrației. Știți de ce nu plătesc, nici măcar firmele, dările online, nu? Pentru că, la o adică, când îți scrie fiscul că îi ești dator, te ștergi la fund cu extrasul de cont sau cu OP-ul tipărit din calculator: trebuie să mergi la bancă, să ți le stampileze, trezoreria să confirme, etc, etc. Timp în care ești privit ca un infractor. Un evazionist nemernic. După care, alt pion orb, după o lungă coadă, de astă dată la inspectori, îți dă o fișă din care țipă o sumă, egală cu debitul reclamat de ei, ca fiind ”nedistribuită”. Că n-a distribuit-o calculatorul. Uite-așa, de-al dracu. Și nu e nimeni de vină. Nici ăla care nu a văzut, nici ăla care, se presupune, a verificat. Și, ce drăguț, ai fost rapid,  nici măcar n-au apucat să-ți blocheze conturile de astă dată.

Statul este stăpânul atotputernic și nu-i poți scoate pe nas nimic dacă n-ai o haită de avocați lângă tine. Iar băieți ăia nu ies din casă dacă nu le dai alți bani.

Statul se întinde cât poate el de mult, născocind noi și noi formulare, declarații, hărtii și hârțoage. De pildă. îmi zice o prietenă, că nu poate înregistra un contract de închiriere pentru că nu are certificat energetic pentru casa închiriată. Parol, țațo, să mă-ngropi! Ce are scula cu Prefectura? Ce băieți deștepți, care doar ei sunt acreditați să dea certificate energetice, au sfinți în paradis care le-au dat de lucru și le-au băgat bani în buzunar? Dacă eu am închiriat casa așa cum e și chiriașul a acceptat, mi-a și plătit, iar eu, ca prostul, mă duc și declar la fisc venitul respectiv, cu ce drept te bagi, măi, statule, în contractul nostru? Că veni vorba, la clădirile cu bulină, e voie la închiriere? Vine cineva, de oriunde, să avertizeze chiriașul că stă pe o bombă cu ceas? Nuuuu. Dar, vezi-bine, statului îi e teamă să nu-i fie frig, deci e musai să ai certificat energetic. Da, da, știu, napalmul e ilegal.

Concluzie: tradiționalul ”Muriți, băh, în chinuri!”.

Ok, ok, se aud clopoței și renii tropăie pe aprope. Să fim buni, vin Sărbătorile. Fără chinuri.

 

Europo, vezi-ți de amarul tău!

Să zic de la început că nu îl agreez pe Trump. Dacă eram american, probabil că nu l-aș fi votat. În primul rând pentru că, la banii lui, taică-su putea să-i dea o mai bună educație. Bogat, ori sărac, un bădăran e un bădăran. Dar americanii au trecut peste asta. Era o butadă care spunea că cel mai lipsit de drepturi personaj din America este un barbat alb, heterosexual, de vârstă medie, care lucrează și nu e bolnav. Ei, bine, 59% dintre bărbații albi au votat cu Trump. Și 52% dintre femeile albe. E revanșa suburbiilor orașelor americane, dar și a redneck-ilor care se spetesc în ferme, contra unui establishment care părea de decenii mult mai preocupat de minorități, de jocuri de salon, cu întindere locală sau planetară, decât de ce se întâmplă în USA. Între minorități/defavorizați/whatever și corporații, există un miez al sandwichului pe care nimeni nu l-a băgat multă vreme în seamă. Cum se zice la noi, clasa mijlocie, aia care se scoală dimineața și lucrează și plătește taxe. Își vede de treabă și nu e prea vocală. În vreme ce minoritarii de toate soiurile, și asistații sunt zgomotoși, iar lobby-urile corporațiilor neobosite.  Vă sună cunoscut?

Evident, după rezultate, liderii Europei, cărora doamna Clinton-președinte le promitea un status quo, au început cu jumate de gură să-l felicite pe Trump. Felicitările germane au sunat ca și limba respectivă: a pietre scrîșnite între dinți. Își râd în pumni de ”prostia” americanilor. Nu poți judeca, la grămadă, un popor, fără să fi trăit în pantofii lui. De afară, multe pot părea strîmbe, sau drepte, fără să fie musai așa. Sigur, istoricește vorbind, Europa are experiențe amare cu tipi guralivi, anti-sistem, care au promis marea cu sarea, au dat diverse pe datorie, prostind mulțimile cu mărgelușe și oglinjoare, ducându-le en fanfare spre dezastru. (Pe unul, că tot vorbeam de germani, cred că îl chema Adolf. Sau era Benito?) Și au mai fost gafeuri de mare amploare și fără să facă neapărat un război. Au spus vorbe frumoase, n-au călcat în străchini și au fost cît se poate de corecți politic.  Doar și-au înglodat țările în datorii. Sau au impus multiculturalism, bla-bla, bla-bla, puneți voi ce mai credeți aici. Uitând de majoritari, de plătitorii de taxe… Ring a bell?

Deci, coană Europo, nu te mai minuna și nu mai critica decizile americanilor. Vezi cum schimbi foaia din mers, până nu ne trezim pe Bătrânul Continent cu niște fistichii mai bădărani și mai periculoși decât Trump. Uite ce Brexit a urzit un Nigel oarecare. Și-acum, funcționarii cu mânecuțe de la Brux jelesc și-i hulesc pe britanici. În loc să se întrebe unde au greșit. În politica interna și externă a UE.

PS: Sociologii și matematicienii de la casele de sondare din toată lumea, să-și caute alte meserii, sau să schimbe modelele. Prea au dat-o de gard.

 

Daniela Rainov „ Trecător prin viața altora”

Un pic de laude…

Dictatura justitiei

Când ajungi la vârsta mea, cea  în care apreciezi orice minut dat ție de Dumnezeu ca să rămâi pe lumea asta ce-I drept nebună și complet debusolată, nu mai stai în baie citind o pagină de ziar dacă ți-ai uitat cartea în dormitor, nu citești orice fițuică publicitară  în tramvai, tren , autobuz, cabinet medical sau coadă la ceva absolut  indispensabil , ci   te gândești cum să ieși din războaiele tale cu un sistem  ruginit în rele dacă nu chiar corupt, simple găinării pentru că nu te învârți printre mahării abonați la DNA, sau îți faci mental  planul unei lucrări de corigență.

Când ajungi la vârsta mea preferi să te odihnești vizionând un film care îți place,  a nu știu câta n-oară, sau să recitești o carte dragă ție.200px-Casablanca_(poster)

Știați că am citit de 5 ori, am plâns de fiecare dată,  „Arcul de triumf ” al lui Erich Maria Remarque și…

Vezi articol original 146 de cuvinte mai mult

Cum să mori în cimitir, cu groparii de gât

Da, da, titlul e cinic și întunecat, dar nu mai întunecat decat ceea ce urmează și mult mai puțin cinic decât personajele pe care vi le voi descrie. Atenție, întâmplări adevărate, sensibilii sunt scuzați, pot închide liniștiți fereastra asta.

S-a întâmplat inevitabilul. Sora mai mare a mamei, 88 de ani, a răposat. Ca orice cardiac, a ieșit din scena fulgerător. Acasă, în patul ei. Taman cand afara erau peste 30 de grade. Scurt consiliu restrâns de familie: a fost o femeie foarte frumoasă și cochetă, deci i se cuvine o ieșire din scenă demnă și rapidă. Bref: o înmormântăm mâine. Să ne potrivim, deci, ceasurile. Marți, 3 ceasuri rele, 16,00.

Pompe funebre: baieți profi, rapizi, cuviincioși, cu textele la ei, intra cu ”Condoleanțe” și ies cu ”Dumnezeu s-o odihnească”.  Contracte, hăinuțele și pa! Ne-o redau mâine pe mătușa în pardesiul de lemn, ales cu grijă din catalogul aflat ca prin minune la îndemână. 30 de minute pe ceas toată operațiunea. Privați.

Restaurant – parastas: la telefon, meniu, număr de persoane, o oră aproximativă. 5 minute cu fitiriseli cu tot. Privați.

Popă: un șir nesfârșit de telefoane. Părintele, din parohia mătușii, de negăsit. Trimis, izmene pe călător, vorbă printr-o vecină. După vreo 2 ore, se confirmă oarecum că ar veni a doua zi să-i citească, mă rog, ce-o citi el. Serviciu public.

/ Noapte de ”priveghi” prin Mega non-stop (privati) și pe lângă oale, crătiți, colivi, farfurii cu pomană, că nu poate un ortodox să plece cu mâna goală pe lumea ailaltă./

Cimitir: episodul I – miercuri 8.00 Intru în biroul administrației cu actul de concesiune în mână. La birou, un tip blazat, chatuia pe FB el știe cu cine. Închide cu regret fereastra și mă întreabă din priviri ce vreau. Alea-alea. Aaaaaa, astăzi? Trebuia să veniți cu o zi înainte. Man, ieri la ora asta nici mătușa nu știa că o să moară. Îhî. Trebuie să veniți cu toate actele, certificat, alea-alea. OK, le aduc la ora 11, dar v-am avertizat că azi are loc înmormântarea. Face copii după acte și mă expediază. Îl zăresc pe geam cum redeschide FB. Serviciu public.

Pompe funebre, restituit mătușă la ora promisă. Problem: trebuie mers rudă ridicat certificat deces. Io, ruda. Haideți cu noi, zic băieții. / M-am plimbat cu dricul viu fiind. Pe locul din dreapta, nu ala din spate. Nice./ Privați.

Primărie: bon, coadă, în fine, noroc, în 30 de minute plecat cu acte. Mătușa decedată cu acte-n regulă. Mă rog, așa credeam eu. Serviciu public.

Cimitir, episodul II: cioc-cioc, m-am întors. Dau actele. Administratorul le studiază și oftează din rărunchi. De 2-3 ori. Io, nedormită de vreo 30 de ore, ușor abulică, nicio reacție. Oftează iar. Mă trezesc: problem? Da, uite aici e o greșeală. E o cifră greșită la procesul – verbal. Ar trebui să vă trimit înapoi la primărie să corecteze. Mă uit cruciș spre fax: putem să sunăm să ne trimită corecția, e o eroare materială, a unui funcționar care are o mare de lume la coadă. Oftează iar. Și când e înmormântarea? Tot azi, zic. Dă ochii peste cap. Nu se poate. Păi, groapa… I-o tai scurt: e criptă, trebuie ridicată o lespede și e gata. Se foiește pe scaun, oftează, io fac pe mortul cu mîinile încrucișate nu pe piept, ci peste rucsac. Nu dau niciun semn că aș deschide vreun fermoar. Se ridică de la birou și dă un telefon. Revine: da, s-a rezolvat, la primăria aia sunt mereu ”erori materiale”, cum le numiți dumneavoastră. Haideți să mergem să vedem. În curte, îi face semn unui tip în salopetă: ia o rangă și vino cu mine. Mătușa, garsonieră lângă mama, deci găsit cu ochii închiși. Rangă, desfăcut capac, totul în regulă. Înapoi la birou prin soarele nemilos. Tipul în salopetă îmi strecoară: trebuie plăci de beton, vă costă 400, îmi trebuie banii acum ca să le cumpăr de la firmă. OK, zic, stai să facem actele întâi. Mă uit la ceas, cortegiul era deja la biserică. Deci, bice, băieți! Birou, iar, oftat adânc pe tot timpul completării pro-formei. Mi-o dă la semnat. Niciun pret trecut. Întreb: păi, cât costă? O să vă spună la casierie. Semnați declarația asta. Bla-bla, cutăreasca, CNP, etc, etc, dau cu subsemnatul că nu mi s-a cerut nicio șpagă etc, etc. Semnez ca primarul, fug la casierie, decartez vreo 250 de lei și ies afară la băiatul în salopetă. Îi întind cei 400. Știți, zice, trebuie să aveți grijă și de băieți. Nu mai am răbdare de jocuri. Întreb scurt: cât? Păi, se codește el, e pe grabă, adică azi… I-o tai: nu, azi, ci chiar acum. Cât? 100 de lei de cap de om. Și cîți sunteți? 5. Socotesc în cap. Mama mi-a spus cândva că toată lucrarea, cruce, cripte, bla-bla, a costat 2000 lei. Deci 25% doar șpaga ca s-o coboare pe mătușa 2 metri? Taxa oficială pe jumate. Îmi îndrept nițel umerii și mă uit în ochii lui cu privirea numărul 2, adică zi-mi nu și te calc în picioare: prietene, trebuie să vă mulțumiți cu câte 50 de lei, mătușa era pensionară, nu Regina Angliei. Dă nemulțumit din cap, dar își ia sculele și pornim iar prin soare. În urma noastră, opintește să țină pasul cu noi Stela. O veche cunoștință, de anul trecut, de când cu mama. Îi știu deja textele: tămâiez 40 de zile, fac curat înainte de pomana de 40 de zile, duc coroanele la gunoi, șamd, șamd. 150 lei. Stan Pățitu îi întinde 100 și zice că restul cînd văd lună acolo, nu ca anul trecut… Ne vedem data viitoare. Omulețul în salopetă descoperă o problemă la lespede. Trebuie reparată, uite, pe spate a căzut cimentul și se vede armătura. Ruginită. Să nu se rupă cînd o tragem la loc. Zic ceva de dulce în văzduh meșterului care a turnat-o și-i urez ca mătușa să-l bântuie. Omulețul nu se lasă și vrea să-mi explice o cârpeală cu mortar. Care n-ar ține nici o lună. Intrase pe terenul meu fără să știe. Îi trag un perdaf din teoria rezistenței, ce strat de ciment trebuie să fie peste armatură ca să țină, etc, etc,  îi dau o soluție, dar….când aproape se luminase la față i-o trântesc fără menajamente: asta nu e decizia mea, ci a nepotului răposatei, el moștenește locul de veci, că băiatul ei s-a prăpădit cu mulți ani în urmă. Unde-i nepotul? Aș vrea să știu și eu. N-a mai trecut pe la mă-sa mare de 5 ani cel puțin. Paranteză pentru curioși: n-a binevoit să se arate nici măcar la mormântare. Oftând, mai meșterește ceva și pleacă să aștepte cortegiul. Rămân de strajă lângă groapă. Îmi dă tarcoale altă lumânăreasă. Tămâiat… Stop joc! Am antamat lucrarea cu Stela. Revine după ”veșnica pomenire”, dar nu la mine, la tata. Refuz. La vară-mea. Pas. Plătesc șpaga groparilor și mă îndrept spre mașină. Lumânăreasa apare ca din pământ dintre două cruci: ”Dă-mi și mie un ban”. Mă lasă nervii și o întreb ritos: pentru? Nu are răspuns, dar nu se îndepărtează, mă privește fix. Mă abțin cu greu să nu ridic degetul mijlociu de pe volan. Cimitirul Pantelimon II, servicii publice, unde declari că nu ți s-a cerut nicio șpagă, unde cheltuiești 250 lei cu acte si alti 800 lei fără. Serviciu public. Miercuri, 14,30, EOF.

PS: Mă consolează o prietenă că am scăpat ieftin, ea a plătit pentru plăci, în alt cimitir, 900 lei. Niste dale de beton in care nu cred că intră un sac de ciment si 3 metri pătrati de  plasă de Buzău, armătură, dacă or avea. Mișto afacere.

 

 

Carte nujt, dar, meserie, te halesc!

La pocinogul cu graficul de la Capacitate si apoi la „interbelicul” BAC al lui Moromete, nu poti gandi decat ca te-ai lins pe bot de pensie, ca ai aruncat banii in Mordor si ca, vai steaua noastra, o sa ne trimita Statul cate un venit minim, daca ni-l trimite si p-ala.

Stai, asa, bre, nu te grabi, mi-au zis niste amici pe FB. Nu e musai sa fie critic literar sau matematician ca sa produca, sa plateasca taxe si sa-ti trimita pensie. Acolo iar am zambit amar si n-am putut sa le dau dreptate. Iata de ce:

Acum 3 ani, construisem pentru un client un restaurant si contractul prevedea sa il pun in functiune si sa-l administrez 2 ani. Cum habar n-aveam cu ce se mananca o carciuma, am luat, la 50 de ani, caietul sub brat si m-am dus la scoala de bucatari. Nu ca m-ar fi pocnit dragul de bucatarie (sandviciuri si minuturi ca mine nu face nimeni, si sunt foarte fericita cu ele), dar o afacere se invata bine din interior. ASE-ul te invata sa citesti bine cifre, dar nu si cum se conduc toate soiurile de afaceri. Plus ca, ulterior, nu mai inghiti toate gogosile pe care ti le vand initiatii tai de bucatari, in care, in fiecare, zace un geniu neinteles. Apoi, aprovizionare, cum, de unde, rotatia stocurilor, portionare, deh, bucatarie altfel decat aia de acasa.  Deci, back to school. Programul era asa: o zi teorie la scoala, apoi 4 zile practica la un restaurant care era sub contract cu scoala.

Mi-am ales un restaurant mediu, in care poti vedea totul dintr-o privire, nu magaoaiele de tip hotel, unde faci o zi intre sectiile de cald si rece. Cu mine in serie erau inca vreo 30 de elevi. Majoritatea proaspat iesiti din liceu, cu si mai ales fara BAC, plus vreo 2 someri trimisi de fortele de munca la o reconversie profesionala. Bref: din toti, am fost singurul elev care a mers la toate zilele de practica, ba, m-am oferit si voluntar la niste evenimente ca sa vad cum se face „la scara mare” o pregatire. Era funny ca proprietarii restaurantului, baieti pe la 36 de ani, imi vorbeau cu dumneavoastra, iar eu le ziceam pe nume, dar, in rest, am ucenicit fara mila, de am facut rapid batatura de la cutit. Prima data cand mi-au dat voie sa pun mana pe o tigaie si sa pregatesc un fel de mancare pentru un client a fost dupa cateva saptamani si pentru mine a fost mare sarbatoare. (pentru carcotasi, clientul e bine merci si a lasat si bacsis, ca m-am interesat la ospatar)

Dar nu eu eram subiectul, ci tinerii mei colegi, care realmente urmau sa-si castige existenta din meseria de bucatar. Martori imi sunt fratii Ivan, proprietarii restaurantului: veneau, frecau nitel menta prin bucatarie, mancau ce li se oferea si apoi aveau brusc treaba. Dupa vreo 3 saptamani, din 4 luni cat a durat scoala, nici asta nu mai faceau. Ca sa inveti o meserie nu te trage nimeni de maneca, stai acolo, vezi cum fac altii si incerci sa faci si tu la fel cat mai bine. Deci lui Chef, ii era mai bine cand plecau bagatorii de seama, ii erau indiferenti si ii citea dupa cateva zile. Daca am invatat ceva acolo, a fost sa-mi dau seama dupa cum tine cutitul in mana care e bucatar si care diletant. Si, ma intreb, din copiii aia cati au ajuns bucatari desi au trecut examenul. Pentru ca erau total dezinteresati. Probabil si la scolile de tinichigii, ospatari, frizeri samd se intampla la fel. Deci, carte putina si niciun drag sa invete ceva.

Mda, sa revenim la durerea initiala: a primi, sau a nu primi pensie?

La cum merg treburile in Romania, probabil ca-si vor plati doar parlamentarii si primarii pensiile speciale, alea pentru care, desigur, n-au contribuit. Huo!

De ce am scris ”Trecător prin viața altora”?

Coperta Daniela Rainov

(interviu polemic: gâlceava autorului cu sine)

 – Prima întrebare: de ce ai scris cartea asta?

– De ce am scris? Uite-așa!

– Să-ți zic io de ce? Din trufie, că nu te mai încăpea blogul, câine rău ce ești! Să te dai tu rotund, să-ți tipărești cărțulia și apoi cărți de vizită cu margini aurite, unde să scrie în relief: scriitor. Mda! Dar, te avertizez, câine, că pe vremuri era o singură meserie ce cuprindea cuvântul magic: ”scriitor de vagoane”. Acum, înțeleg, CFR nu se simte prea bine, așa că nici scriitor de vagoane nu te mai primesc ăștia. Deci, ce te-a apucat?

– M-a apucat într-o zi o poveste, care s-a scris oarecum singură.

– Ete, scârț! Cloceai tu ceva, acolo…

– Nu clocesc, domnule, nimic! Se numește inspirație!

– Hai, hai, lasă astea. Zi pă bune, ceva, acolo, să pot să dau un titlu în pagina întâi, un subtitlu, cu subiect și predicat. Nu abureli.

– Ia aici: ”Senzațional, cutremurător, câinele rău a avut o revelație, s-a sculat în puterea nopții și a început să scrie”. Așa e bine?

– Da, da, asta vinde, lumea va voi să vadă ce revelație ai avut, ce filosof ți-a apărut în vis…

– Nu te-ntinde! Ai batut câmpii destul. Am scris pentru că am scris, na! Pentru că asta mi-a plăcut toată viața să fac și-am zis să o fac acum, cât mai văd bine să scriu. După 10 ani de scris la cotidian, la texte impuse de evenimente, pe subiect, cu numărul de semne fix, alocat în pagină, scrisul devine o rutină. Ți-e dor de un exercițiu liber-ales, unde povestea să ducă uneori după dispoziția cu care te trezești dimineața, într-o zonă mai luminoasă, ori mai întunecată.

– Te dai artist!

– Parol, nu! E ultima mea grijă. Ar însemna să mă iau în serios, să devin grav și cu morgă. C`mon! Dar au existat cândva  două femei minunate, pe care am avut norocul să le cunosc. Și pentru că amândouă au plecat dintre noi, povestea lor trebuia cumva spusă.

– Hai că devii patetic! 

– Neah! Povestea nu e tristă. Da, bun, am omorât niște personaje, că, deh, nu scriam despre Matusalem,  dar, până la urmă, ”binili” învinge.

– M-am liniștit. Un cuvânt către lume?

– Lume, lume, scriitor nu te face editura. Nici măcar criticii. Scriitor te fac cititorii, care râd, plâng, se enervează sau se liniștesc cu tine însoțindu-te în poveste. Și poate se regăsesc printre rânduri.

– Se putea să nu-ți dai tu în petec? 

PS: Doamna Alexa Ionescu a avut bunăvoința de a scrie o cronică adevărată pe care o reproduc aici:

O viaţă palpitantă într-un cărucior cu rotile. De fapt două cărucioare, din care privirile lui Pol şi ale Doinei trec într-o mişcare cinematografică, de traveling, peste mai multe vieţi de fiecare.
O poveste de dragoste ca un carusel trăznit. Întâlnire-despărţire-regăsire şi… ? Veţi vedea. Doar pregătiţi-vă să vă sară inima din piept. Pregătiţi-vă de un ospăţ al trăirilor cu sare şi piper, umor sec, englezesc şi autoironie de înaltă clasă.
Cum ajunge la Psihiatrie femeia care seamănă cu Greta Garbo şi ce-l trezeşte din morţi pe bărbatul care înainte de a fi paralizat e părăsit de trei neveste? Autoarea debutează cu o carte care nu e doar amuzantă. Răscoleşte, intrigă, e un spectacol de coincidenţe nebuneşti, personaje savuroase şi momente memorabile. Face să palpite o epocă din care vin mai multe fire narative pline de sevă.
Şi să vă ţineţi bine când ajungeţi la un capitol din apropierea sfârşitului. O să treceţi psihic prin agonie si extaz, o să râdeţi şi-o să plângeţi în câteva pagini, o să vă enervaţi şi o să răsuflaţi uşuraţi. Totul în acelaşi timp.
Cum e posibil aşa ceva?
Daniela Rainov are echipamentul unui scriitor înnăscut. Are har şi dar. Aşa că întâlnirea cu romanul ei promite să devină începutul unei frumoase prietenii.
Fragmente din carte, păreri ale deja cititorilor și mai multe detalii veți găsi aici: