Aeroportul Baneasa, sau oricare aeroport din lume, e un spatiu in care astepti sa pleci, astepti bagajul, ori astepti pe cineva. Adica stai, te uiti in jur si mai cujetzi.
M-am intamplat pe acolo cu 2 zile inainte de Craciun. Asteptam o prietena sa vina din Anglia. Nu pentru Sarbatori, ci ca sa-si inmormanteze mama. M-am tot gandit la raposata doamna C. si la noaptea in care o vazusem, cu 3 ani in urma, cand i-am luat fata din fatza blocului, s-o duc, fatalitate, la Aeroport, pentru plecarea definitiva la Londra. Incercam sa nu ma gandesc la vocea disperata a prietenei mele, cu o seara inainte la telefon. Si nici la ce o sa-i zic, la cum s-o consiolez cumva. Ce poti raspunde la un hohotit „a murit singura, fara mine”? In ce loc se pot ingropa remuscarile astea? Sub viatza mai buna din Londra? Sub salariul in lire? I don’t think so!
M-a salvat din gandurile negre si fara raspuns o doamna intre doua varste (a 2-a si-a 3-a), care trepida ca avionul de Londra intarzie. Olteanca guresa din Slatina. Mi-a mitraliat povestea ei: baiatul cel mic, inginer, somer, acum lucrator la o crescatorie de pui din Anglia. Nu l-a vazut de 14 luni, o frige dorul de el. Nu mai are rabdare. Vedem avionul cum vine la aterizare. Olteanca mea face trei cruci mari si zice: „gata, sosira”. Intre timp, pe poarta ieseau calatorii unui avion venit din Spania. Plin ochi, se vede, cu „capsunari”. Hai, amintiti-va cea mai lacrimogena editzie din „Stupize-stupize”, a fals-mieroasei doamne Marin-Banica. Inmultitzi cu zece si tineti cont ca aici era fara regie, fara aranjamente de culise.
Copilasi spalati-pieptanati-aranjati, adusi de tatzi-bunici-frati mai mari-alte neamuri, care se arunca de gatul unor mame pe care nu le-au vazut poate de un an, in cel mai bun caz de la Paste. Lacrimi, siroaie de lacrimi peste tot. Imbratisari aproape disperate. Soti care-si asteapta randul la imbratisare cu pumnii stransi, sa nu dea apa la soareci si ei. Bucurie, lacrimi, bucurie, alte lacrimi.
Ma intorc cu spatele la scena, e prea mult. Imi trec prin minte toti prietenii mei pe care i-am petrecut fizic sau cu gandul la un aeroport. Merci, Doamne, sunt toti bine, aranjati, slujbe-case-masini. Si cu toate astea… „a murit singura, fara mine”, aud in cap vocea prietenei mele. Ii raspund, tot in gand, ca aici ziarul la care lucra acum 3 ani nu mai apare pe hartie, deci job-ul ei la DTP nu mai exista. Dar nu mi se pare destul. E drept, cei care lucreaza afara, au bani nu numai de paine, ci si de un cozonac mare si pufos. Doar ca, mai uit iar la „sosiri”, ce-o avea, Doamne? E atat de amar de le dau tuturor lacrimile?
PS: Si mi-am adus aminte ca sunt niste politicieni romani care au avut gandul nastrusnic sa spuna ca oamenilor astora ar trebui sa nu li se mai dea drept de vot pentru ca nu sunt in Tzara. Mai, nemernicilor, v-as tzine legatzi inainte de Paste acolo la „sosiri”, cel putin 2 avioane din Spania si Italia sa soseasca. Sa le spuneti voi oamenilor alora ca nu sunt romani, ca au plecat de „grashi” si de bine ce le era in Tzara. Si ca doar banii lor, truditzi acolo, sunt buni, sa raportatzi voi creshterea PIB-ului!
blogdecainerau 