Administrația: un Merțan cu pedale

Postulat: Administrația noastră publică poate fi definită ca un Mercedes cu pedale, un Jaguar cu vâsle, ori un Bentley cu motor de Mobră, mânat de căruțași beți, plutind în derivă pe o mare de nepăsare. Față de contribuabil, desigur. Pentru că le îngăduim.

15241896_1168559959896706_1182835765643566670_n

Enter a caption

Astia de la fisc stiu ca le trimite lumea mereu salutari fierbinti. Iata ce tine ANAF Ilfov chiar la intrare.

Argumentație: Luni, 5 decembrie, anul de grație 2016, fiscul sectorului 3. Coadă peste tot, dar mai cu seamă la casierie, unde, sfinte Murphy!, evident că aveam eu de plătit niște biruri. Ora 12,45. Dracii să te ia, Murphy! Pauză. Nu de masă, ci de închidere de zi, orice o fi însemnând aia. Până la 13,15. Am un presentiment. Mă duc și întreb frumos: merge plata cu cardul? De dincolo de ghișeu, o voce îmi răspunde: merge, merge. Trece pauza, apoi incă 45 de minute și ajung la porțile Paradisului. Întind cardul. Nu merge cardul, zice vocea. Dar am întrebat, zic. Păi, mergea dimineață. După pauză nu mai merge, adică merge, dar nu vă pot confirma plata. A zis colegul de la IT că durează 10 minute. Mă retrag strategic la o țigară. Afară, evident. Revin la ghișeu, aștept cuminte să termine cu mușteriul curent. Apoi mă aplec spre ferestruica magică. Coada se uită la mine strâmb. Primul de la coadă îmi dă un umăr amical, să mă zburătăcească de la ghișeu. A evaluat prost. Am inerție mare și sunt motorizat de dracii ăia mari. Nu mă clintesc. Întreb: acum merge cardul? ”Vocea”: încă nu. Mă aplec și privesc vocea în ochi: vă place, nu-i așa, să vă bateți joc de noi. Ezită o clipă, apoi se ridică, închide ferestruica și zice: mă duc să întreb cât mai durează. Coada mă privește cu sclipiri diabolice în pupile. Norocul meu: o doamnă cu cardul în mână zice în urma vocii: și de ce nu anunțati? Ne lăsați să stăm de proști? Era 14,20. POS-ul nu mergea de la 13,15. Nimeni nu catadixise să spună fraierilor de la coadă. Vocea revine și dă sentința: nu se face azi, dacă vreți să plătiți azi, trebuie să veniți cu numerar. Mașina parcată la dracu cu cărți, bancomat prietenos, fără comision, tocmai lîngă casa mea, ardă-te să te ardă, Murphy! Prad banca și revin cu cărămida de bani. Pun teancul pe ghișeu. M-am întors, zic. Acuma merge, îmi dă veselă replica. Dacă n-ați vrut să așteptați… Păi n-ați zis că nu merge toată ziua? Ei, s-a făcut. Iau chitanța, o împăturesc, mă aplec să privesc vocea în ochi și zic încet: de când a apărut POS-ul, prăvălia de la parterul blocului meu, de unde îmi cumpăr zilnic câte ceva, nu mi-a refuzat niciodată plata cu card și e un magazinaș de 20 de metri pătrați, fără departament de IT. Ca administrația să se reformeze, trebuie, doamnă, mult napalm și abia apoi reconstruită. Nu am stat să văd reacția. Doamna nu e decât o rotiță dintr-un mecanism. Un pion, care nu a fost instruit nici să spună banalul „ne cerem scuze”. Timpul, nervii, benzina contribuabilului nu contează. Blejnarii care conduc pionii au alte treburi. Gen să îmbogățească clientela de partid și de stat cu contracte pentru sisteme informatice de 2 lei, care nu „vorbesc” între ele, să umple schemele cu pilele, verii și amanții amantelor, să născocească noi taxe și sisteme diabolice pentru a întări puterea birocrației. Știți de ce nu plătesc, nici măcar firmele, dările online, nu? Pentru că, la o adică, când îți scrie fiscul că îi ești dator, te ștergi la fund cu extrasul de cont sau cu OP-ul tipărit din calculator: trebuie să mergi la bancă, să ți le stampileze, trezoreria să confirme, etc, etc. Timp în care ești privit ca un infractor. Un evazionist nemernic. După care, alt pion orb, după o lungă coadă, de astă dată la inspectori, îți dă o fișă din care țipă o sumă, egală cu debitul reclamat de ei, ca fiind ”nedistribuită”. Că n-a distribuit-o calculatorul. Uite-așa, de-al dracu. Și nu e nimeni de vină. Nici ăla care nu a văzut, nici ăla care, se presupune, a verificat. Și, ce drăguț, ai fost rapid,  nici măcar n-au apucat să-ți blocheze conturile de astă dată.

Statul este stăpânul atotputernic și nu-i poți scoate pe nas nimic dacă n-ai o haită de avocați lângă tine. Iar băieți ăia nu ies din casă dacă nu le dai alți bani.

Statul se întinde cât poate el de mult, născocind noi și noi formulare, declarații, hărtii și hârțoage. De pildă. îmi zice o prietenă, că nu poate înregistra un contract de închiriere pentru că nu are certificat energetic pentru casa închiriată. Parol, țațo, să mă-ngropi! Ce are scula cu Prefectura? Ce băieți deștepți, care doar ei sunt acreditați să dea certificate energetice, au sfinți în paradis care le-au dat de lucru și le-au băgat bani în buzunar? Dacă eu am închiriat casa așa cum e și chiriașul a acceptat, mi-a și plătit, iar eu, ca prostul, mă duc și declar la fisc venitul respectiv, cu ce drept te bagi, măi, statule, în contractul nostru? Că veni vorba, la clădirile cu bulină, e voie la închiriere? Vine cineva, de oriunde, să avertizeze chiriașul că stă pe o bombă cu ceas? Nuuuu. Dar, vezi-bine, statului îi e teamă să nu-i fie frig, deci e musai să ai certificat energetic. Da, da, știu, napalmul e ilegal.

Concluzie: tradiționalul ”Muriți, băh, în chinuri!”.

Ok, ok, se aud clopoței și renii tropăie pe aprope. Să fim buni, vin Sărbătorile. Fără chinuri.

 

Europo, vezi-ți de amarul tău!

Să zic de la început că nu îl agreez pe Trump. Dacă eram american, probabil că nu l-aș fi votat. În primul rând pentru că, la banii lui, taică-su putea să-i dea o mai bună educație. Bogat, ori sărac, un bădăran e un bădăran. Dar americanii au trecut peste asta. Era o butadă care spunea că cel mai lipsit de drepturi personaj din America este un barbat alb, heterosexual, de vârstă medie, care lucrează și nu e bolnav. Ei, bine, 59% dintre bărbații albi au votat cu Trump. Și 52% dintre femeile albe. E revanșa suburbiilor orașelor americane, dar și a redneck-ilor care se spetesc în ferme, contra unui establishment care părea de decenii mult mai preocupat de minorități, de jocuri de salon, cu întindere locală sau planetară, decât de ce se întâmplă în USA. Între minorități/defavorizați/whatever și corporații, există un miez al sandwichului pe care nimeni nu l-a băgat multă vreme în seamă. Cum se zice la noi, clasa mijlocie, aia care se scoală dimineața și lucrează și plătește taxe. Își vede de treabă și nu e prea vocală. În vreme ce minoritarii de toate soiurile, și asistații sunt zgomotoși, iar lobby-urile corporațiilor neobosite.  Vă sună cunoscut?

Evident, după rezultate, liderii Europei, cărora doamna Clinton-președinte le promitea un status quo, au început cu jumate de gură să-l felicite pe Trump. Felicitările germane au sunat ca și limba respectivă: a pietre scrîșnite între dinți. Își râd în pumni de ”prostia” americanilor. Nu poți judeca, la grămadă, un popor, fără să fi trăit în pantofii lui. De afară, multe pot părea strîmbe, sau drepte, fără să fie musai așa. Sigur, istoricește vorbind, Europa are experiențe amare cu tipi guralivi, anti-sistem, care au promis marea cu sarea, au dat diverse pe datorie, prostind mulțimile cu mărgelușe și oglinjoare, ducându-le en fanfare spre dezastru. (Pe unul, că tot vorbeam de germani, cred că îl chema Adolf. Sau era Benito?) Și au mai fost gafeuri de mare amploare și fără să facă neapărat un război. Au spus vorbe frumoase, n-au călcat în străchini și au fost cît se poate de corecți politic.  Doar și-au înglodat țările în datorii. Sau au impus multiculturalism, bla-bla, bla-bla, puneți voi ce mai credeți aici. Uitând de majoritari, de plătitorii de taxe… Ring a bell?

Deci, coană Europo, nu te mai minuna și nu mai critica decizile americanilor. Vezi cum schimbi foaia din mers, până nu ne trezim pe Bătrânul Continent cu niște fistichii mai bădărani și mai periculoși decât Trump. Uite ce Brexit a urzit un Nigel oarecare. Și-acum, funcționarii cu mânecuțe de la Brux jelesc și-i hulesc pe britanici. În loc să se întrebe unde au greșit. În politica interna și externă a UE.

PS: Sociologii și matematicienii de la casele de sondare din toată lumea, să-și caute alte meserii, sau să schimbe modelele. Prea au dat-o de gard.

 

Daniela Rainov „ Trecător prin viața altora”

Un pic de laude…

Dictatura justitiei

Când ajungi la vârsta mea, cea  în care apreciezi orice minut dat ție de Dumnezeu ca să rămâi pe lumea asta ce-I drept nebună și complet debusolată, nu mai stai în baie citind o pagină de ziar dacă ți-ai uitat cartea în dormitor, nu citești orice fițuică publicitară  în tramvai, tren , autobuz, cabinet medical sau coadă la ceva absolut  indispensabil , ci   te gândești cum să ieși din războaiele tale cu un sistem  ruginit în rele dacă nu chiar corupt, simple găinării pentru că nu te învârți printre mahării abonați la DNA, sau îți faci mental  planul unei lucrări de corigență.

Când ajungi la vârsta mea preferi să te odihnești vizionând un film care îți place,  a nu știu câta n-oară, sau să recitești o carte dragă ție.200px-Casablanca_(poster)

Știați că am citit de 5 ori, am plâns de fiecare dată,  „Arcul de triumf ” al lui Erich Maria Remarque și…

Vezi articol original 146 de cuvinte mai mult

Cum să mori în cimitir, cu groparii de gât

Da, da, titlul e cinic și întunecat, dar nu mai întunecat decat ceea ce urmează și mult mai puțin cinic decât personajele pe care vi le voi descrie. Atenție, întâmplări adevărate, sensibilii sunt scuzați, pot închide liniștiți fereastra asta.

S-a întâmplat inevitabilul. Sora mai mare a mamei, 88 de ani, a răposat. Ca orice cardiac, a ieșit din scena fulgerător. Acasă, în patul ei. Taman cand afara erau peste 30 de grade. Scurt consiliu restrâns de familie: a fost o femeie foarte frumoasă și cochetă, deci i se cuvine o ieșire din scenă demnă și rapidă. Bref: o înmormântăm mâine. Să ne potrivim, deci, ceasurile. Marți, 3 ceasuri rele, 16,00.

Pompe funebre: baieți profi, rapizi, cuviincioși, cu textele la ei, intra cu ”Condoleanțe” și ies cu ”Dumnezeu s-o odihnească”.  Contracte, hăinuțele și pa! Ne-o redau mâine pe mătușa în pardesiul de lemn, ales cu grijă din catalogul aflat ca prin minune la îndemână. 30 de minute pe ceas toată operațiunea. Privați.

Restaurant – parastas: la telefon, meniu, număr de persoane, o oră aproximativă. 5 minute cu fitiriseli cu tot. Privați.

Popă: un șir nesfârșit de telefoane. Părintele, din parohia mătușii, de negăsit. Trimis, izmene pe călător, vorbă printr-o vecină. După vreo 2 ore, se confirmă oarecum că ar veni a doua zi să-i citească, mă rog, ce-o citi el. Serviciu public.

/ Noapte de ”priveghi” prin Mega non-stop (privati) și pe lângă oale, crătiți, colivi, farfurii cu pomană, că nu poate un ortodox să plece cu mâna goală pe lumea ailaltă./

Cimitir: episodul I – miercuri 8.00 Intru în biroul administrației cu actul de concesiune în mână. La birou, un tip blazat, chatuia pe FB el știe cu cine. Închide cu regret fereastra și mă întreabă din priviri ce vreau. Alea-alea. Aaaaaa, astăzi? Trebuia să veniți cu o zi înainte. Man, ieri la ora asta nici mătușa nu știa că o să moară. Îhî. Trebuie să veniți cu toate actele, certificat, alea-alea. OK, le aduc la ora 11, dar v-am avertizat că azi are loc înmormântarea. Face copii după acte și mă expediază. Îl zăresc pe geam cum redeschide FB. Serviciu public.

Pompe funebre, restituit mătușă la ora promisă. Problem: trebuie mers rudă ridicat certificat deces. Io, ruda. Haideți cu noi, zic băieții. / M-am plimbat cu dricul viu fiind. Pe locul din dreapta, nu ala din spate. Nice./ Privați.

Primărie: bon, coadă, în fine, noroc, în 30 de minute plecat cu acte. Mătușa decedată cu acte-n regulă. Mă rog, așa credeam eu. Serviciu public.

Cimitir, episodul II: cioc-cioc, m-am întors. Dau actele. Administratorul le studiază și oftează din rărunchi. De 2-3 ori. Io, nedormită de vreo 30 de ore, ușor abulică, nicio reacție. Oftează iar. Mă trezesc: problem? Da, uite aici e o greșeală. E o cifră greșită la procesul – verbal. Ar trebui să vă trimit înapoi la primărie să corecteze. Mă uit cruciș spre fax: putem să sunăm să ne trimită corecția, e o eroare materială, a unui funcționar care are o mare de lume la coadă. Oftează iar. Și când e înmormântarea? Tot azi, zic. Dă ochii peste cap. Nu se poate. Păi, groapa… I-o tai scurt: e criptă, trebuie ridicată o lespede și e gata. Se foiește pe scaun, oftează, io fac pe mortul cu mîinile încrucișate nu pe piept, ci peste rucsac. Nu dau niciun semn că aș deschide vreun fermoar. Se ridică de la birou și dă un telefon. Revine: da, s-a rezolvat, la primăria aia sunt mereu ”erori materiale”, cum le numiți dumneavoastră. Haideți să mergem să vedem. În curte, îi face semn unui tip în salopetă: ia o rangă și vino cu mine. Mătușa, garsonieră lângă mama, deci găsit cu ochii închiși. Rangă, desfăcut capac, totul în regulă. Înapoi la birou prin soarele nemilos. Tipul în salopetă îmi strecoară: trebuie plăci de beton, vă costă 400, îmi trebuie banii acum ca să le cumpăr de la firmă. OK, zic, stai să facem actele întâi. Mă uit la ceas, cortegiul era deja la biserică. Deci, bice, băieți! Birou, iar, oftat adânc pe tot timpul completării pro-formei. Mi-o dă la semnat. Niciun pret trecut. Întreb: păi, cât costă? O să vă spună la casierie. Semnați declarația asta. Bla-bla, cutăreasca, CNP, etc, etc, dau cu subsemnatul că nu mi s-a cerut nicio șpagă etc, etc. Semnez ca primarul, fug la casierie, decartez vreo 250 de lei și ies afară la băiatul în salopetă. Îi întind cei 400. Știți, zice, trebuie să aveți grijă și de băieți. Nu mai am răbdare de jocuri. Întreb scurt: cât? Păi, se codește el, e pe grabă, adică azi… I-o tai: nu, azi, ci chiar acum. Cât? 100 de lei de cap de om. Și cîți sunteți? 5. Socotesc în cap. Mama mi-a spus cândva că toată lucrarea, cruce, cripte, bla-bla, a costat 2000 lei. Deci 25% doar șpaga ca s-o coboare pe mătușa 2 metri? Taxa oficială pe jumate. Îmi îndrept nițel umerii și mă uit în ochii lui cu privirea numărul 2, adică zi-mi nu și te calc în picioare: prietene, trebuie să vă mulțumiți cu câte 50 de lei, mătușa era pensionară, nu Regina Angliei. Dă nemulțumit din cap, dar își ia sculele și pornim iar prin soare. În urma noastră, opintește să țină pasul cu noi Stela. O veche cunoștință, de anul trecut, de când cu mama. Îi știu deja textele: tămâiez 40 de zile, fac curat înainte de pomana de 40 de zile, duc coroanele la gunoi, șamd, șamd. 150 lei. Stan Pățitu îi întinde 100 și zice că restul cînd văd lună acolo, nu ca anul trecut… Ne vedem data viitoare. Omulețul în salopetă descoperă o problemă la lespede. Trebuie reparată, uite, pe spate a căzut cimentul și se vede armătura. Ruginită. Să nu se rupă cînd o tragem la loc. Zic ceva de dulce în văzduh meșterului care a turnat-o și-i urez ca mătușa să-l bântuie. Omulețul nu se lasă și vrea să-mi explice o cârpeală cu mortar. Care n-ar ține nici o lună. Intrase pe terenul meu fără să știe. Îi trag un perdaf din teoria rezistenței, ce strat de ciment trebuie să fie peste armatură ca să țină, etc, etc,  îi dau o soluție, dar….când aproape se luminase la față i-o trântesc fără menajamente: asta nu e decizia mea, ci a nepotului răposatei, el moștenește locul de veci, că băiatul ei s-a prăpădit cu mulți ani în urmă. Unde-i nepotul? Aș vrea să știu și eu. N-a mai trecut pe la mă-sa mare de 5 ani cel puțin. Paranteză pentru curioși: n-a binevoit să se arate nici măcar la mormântare. Oftând, mai meșterește ceva și pleacă să aștepte cortegiul. Rămân de strajă lângă groapă. Îmi dă tarcoale altă lumânăreasă. Tămâiat… Stop joc! Am antamat lucrarea cu Stela. Revine după ”veșnica pomenire”, dar nu la mine, la tata. Refuz. La vară-mea. Pas. Plătesc șpaga groparilor și mă îndrept spre mașină. Lumânăreasa apare ca din pământ dintre două cruci: ”Dă-mi și mie un ban”. Mă lasă nervii și o întreb ritos: pentru? Nu are răspuns, dar nu se îndepărtează, mă privește fix. Mă abțin cu greu să nu ridic degetul mijlociu de pe volan. Cimitirul Pantelimon II, servicii publice, unde declari că nu ți s-a cerut nicio șpagă, unde cheltuiești 250 lei cu acte si alti 800 lei fără. Serviciu public. Miercuri, 14,30, EOF.

PS: Mă consolează o prietenă că am scăpat ieftin, ea a plătit pentru plăci, în alt cimitir, 900 lei. Niste dale de beton in care nu cred că intră un sac de ciment si 3 metri pătrati de  plasă de Buzău, armătură, dacă or avea. Mișto afacere.

 

 

Carte nujt, dar, meserie, te halesc!

La pocinogul cu graficul de la Capacitate si apoi la „interbelicul” BAC al lui Moromete, nu poti gandi decat ca te-ai lins pe bot de pensie, ca ai aruncat banii in Mordor si ca, vai steaua noastra, o sa ne trimita Statul cate un venit minim, daca ni-l trimite si p-ala.

Stai, asa, bre, nu te grabi, mi-au zis niste amici pe FB. Nu e musai sa fie critic literar sau matematician ca sa produca, sa plateasca taxe si sa-ti trimita pensie. Acolo iar am zambit amar si n-am putut sa le dau dreptate. Iata de ce:

Acum 3 ani, construisem pentru un client un restaurant si contractul prevedea sa il pun in functiune si sa-l administrez 2 ani. Cum habar n-aveam cu ce se mananca o carciuma, am luat, la 50 de ani, caietul sub brat si m-am dus la scoala de bucatari. Nu ca m-ar fi pocnit dragul de bucatarie (sandviciuri si minuturi ca mine nu face nimeni, si sunt foarte fericita cu ele), dar o afacere se invata bine din interior. ASE-ul te invata sa citesti bine cifre, dar nu si cum se conduc toate soiurile de afaceri. Plus ca, ulterior, nu mai inghiti toate gogosile pe care ti le vand initiatii tai de bucatari, in care, in fiecare, zace un geniu neinteles. Apoi, aprovizionare, cum, de unde, rotatia stocurilor, portionare, deh, bucatarie altfel decat aia de acasa.  Deci, back to school. Programul era asa: o zi teorie la scoala, apoi 4 zile practica la un restaurant care era sub contract cu scoala.

Mi-am ales un restaurant mediu, in care poti vedea totul dintr-o privire, nu magaoaiele de tip hotel, unde faci o zi intre sectiile de cald si rece. Cu mine in serie erau inca vreo 30 de elevi. Majoritatea proaspat iesiti din liceu, cu si mai ales fara BAC, plus vreo 2 someri trimisi de fortele de munca la o reconversie profesionala. Bref: din toti, am fost singurul elev care a mers la toate zilele de practica, ba, m-am oferit si voluntar la niste evenimente ca sa vad cum se face „la scara mare” o pregatire. Era funny ca proprietarii restaurantului, baieti pe la 36 de ani, imi vorbeau cu dumneavoastra, iar eu le ziceam pe nume, dar, in rest, am ucenicit fara mila, de am facut rapid batatura de la cutit. Prima data cand mi-au dat voie sa pun mana pe o tigaie si sa pregatesc un fel de mancare pentru un client a fost dupa cateva saptamani si pentru mine a fost mare sarbatoare. (pentru carcotasi, clientul e bine merci si a lasat si bacsis, ca m-am interesat la ospatar)

Dar nu eu eram subiectul, ci tinerii mei colegi, care realmente urmau sa-si castige existenta din meseria de bucatar. Martori imi sunt fratii Ivan, proprietarii restaurantului: veneau, frecau nitel menta prin bucatarie, mancau ce li se oferea si apoi aveau brusc treaba. Dupa vreo 3 saptamani, din 4 luni cat a durat scoala, nici asta nu mai faceau. Ca sa inveti o meserie nu te trage nimeni de maneca, stai acolo, vezi cum fac altii si incerci sa faci si tu la fel cat mai bine. Deci lui Chef, ii era mai bine cand plecau bagatorii de seama, ii erau indiferenti si ii citea dupa cateva zile. Daca am invatat ceva acolo, a fost sa-mi dau seama dupa cum tine cutitul in mana care e bucatar si care diletant. Si, ma intreb, din copiii aia cati au ajuns bucatari desi au trecut examenul. Pentru ca erau total dezinteresati. Probabil si la scolile de tinichigii, ospatari, frizeri samd se intampla la fel. Deci, carte putina si niciun drag sa invete ceva.

Mda, sa revenim la durerea initiala: a primi, sau a nu primi pensie?

La cum merg treburile in Romania, probabil ca-si vor plati doar parlamentarii si primarii pensiile speciale, alea pentru care, desigur, n-au contribuit. Huo!

De ce am scris ”Trecător prin viața altora”?

Coperta Daniela Rainov

(interviu polemic: gâlceava autorului cu sine)

 – Prima întrebare: de ce ai scris cartea asta?

– De ce am scris? Uite-așa!

– Să-ți zic io de ce? Din trufie, că nu te mai încăpea blogul, câine rău ce ești! Să te dai tu rotund, să-ți tipărești cărțulia și apoi cărți de vizită cu margini aurite, unde să scrie în relief: scriitor. Mda! Dar, te avertizez, câine, că pe vremuri era o singură meserie ce cuprindea cuvântul magic: ”scriitor de vagoane”. Acum, înțeleg, CFR nu se simte prea bine, așa că nici scriitor de vagoane nu te mai primesc ăștia. Deci, ce te-a apucat?

– M-a apucat într-o zi o poveste, care s-a scris oarecum singură.

– Ete, scârț! Cloceai tu ceva, acolo…

– Nu clocesc, domnule, nimic! Se numește inspirație!

– Hai, hai, lasă astea. Zi pă bune, ceva, acolo, să pot să dau un titlu în pagina întâi, un subtitlu, cu subiect și predicat. Nu abureli.

– Ia aici: ”Senzațional, cutremurător, câinele rău a avut o revelație, s-a sculat în puterea nopții și a început să scrie”. Așa e bine?

– Da, da, asta vinde, lumea va voi să vadă ce revelație ai avut, ce filosof ți-a apărut în vis…

– Nu te-ntinde! Ai batut câmpii destul. Am scris pentru că am scris, na! Pentru că asta mi-a plăcut toată viața să fac și-am zis să o fac acum, cât mai văd bine să scriu. După 10 ani de scris la cotidian, la texte impuse de evenimente, pe subiect, cu numărul de semne fix, alocat în pagină, scrisul devine o rutină. Ți-e dor de un exercițiu liber-ales, unde povestea să ducă uneori după dispoziția cu care te trezești dimineața, într-o zonă mai luminoasă, ori mai întunecată.

– Te dai artist!

– Parol, nu! E ultima mea grijă. Ar însemna să mă iau în serios, să devin grav și cu morgă. C`mon! Dar au existat cândva  două femei minunate, pe care am avut norocul să le cunosc. Și pentru că amândouă au plecat dintre noi, povestea lor trebuia cumva spusă.

– Hai că devii patetic! 

– Neah! Povestea nu e tristă. Da, bun, am omorât niște personaje, că, deh, nu scriam despre Matusalem,  dar, până la urmă, ”binili” învinge.

– M-am liniștit. Un cuvânt către lume?

– Lume, lume, scriitor nu te face editura. Nici măcar criticii. Scriitor te fac cititorii, care râd, plâng, se enervează sau se liniștesc cu tine însoțindu-te în poveste. Și poate se regăsesc printre rânduri.

– Se putea să nu-ți dai tu în petec? 

PS: Doamna Alexa Ionescu a avut bunăvoința de a scrie o cronică adevărată pe care o reproduc aici:

O viaţă palpitantă într-un cărucior cu rotile. De fapt două cărucioare, din care privirile lui Pol şi ale Doinei trec într-o mişcare cinematografică, de traveling, peste mai multe vieţi de fiecare.
O poveste de dragoste ca un carusel trăznit. Întâlnire-despărţire-regăsire şi… ? Veţi vedea. Doar pregătiţi-vă să vă sară inima din piept. Pregătiţi-vă de un ospăţ al trăirilor cu sare şi piper, umor sec, englezesc şi autoironie de înaltă clasă.
Cum ajunge la Psihiatrie femeia care seamănă cu Greta Garbo şi ce-l trezeşte din morţi pe bărbatul care înainte de a fi paralizat e părăsit de trei neveste? Autoarea debutează cu o carte care nu e doar amuzantă. Răscoleşte, intrigă, e un spectacol de coincidenţe nebuneşti, personaje savuroase şi momente memorabile. Face să palpite o epocă din care vin mai multe fire narative pline de sevă.
Şi să vă ţineţi bine când ajungeţi la un capitol din apropierea sfârşitului. O să treceţi psihic prin agonie si extaz, o să râdeţi şi-o să plângeţi în câteva pagini, o să vă enervaţi şi o să răsuflaţi uşuraţi. Totul în acelaşi timp.
Cum e posibil aşa ceva?
Daniela Rainov are echipamentul unui scriitor înnăscut. Are har şi dar. Aşa că întâlnirea cu romanul ei promite să devină începutul unei frumoase prietenii.
Fragmente din carte, păreri ale deja cititorilor și mai multe detalii veți găsi aici:

Republica proștilor și Regatul morganatic

 

Britanicii au comis-o. Bye-bye, blue sky cu 28 de stele! Nu par să vină vremuri bune pentru Coana Ioropa. Birocrația de la Brux, care a exasperat pe mulți, a primit un cartonaș direct roșu, pentru repetate faulturi din spate, pentru indecizie și gestionarea îngrozitoare a crizei refugiaților.

Să se spele pe cap, am zice, ei au făcut-o, ei s-o dreagă! Nasol e că în Europa, la ceas de cumpănă, avem conducători moi și pe final de mandat.

Să revenim, dară, la oile noastre. La berbecii din Parlamentul României, ale căror lefuri, privilegii și pensii speciale le plătim. Bine, măh, jegoșilor, l-ați dosit pe Corlățean de brațul legii? V-ați pardonat singuri de conflictul de interese ca să puteți să mai sugeți de la Buget și pentru neamuri? Ați dat pensii speciale și la primari, ca să vă pansați conștiința că nu v-ați dat doar vouă? Pe banii cui, măh? Cât mai puteți trage de acest contract social cu electoratul? Cât?

Ba, mai rău, iacă, hai să facem o stipendie și pentru Coroana României. Băăăăăăăh, suntem Republică, anacronicilor! Pot înțelege, la limită, că Regelui Mihai i se poate da o pensie de fost șef de stat, ca lui Ilici și celor ce i-au urmat. Dar, vă întreb, darnicilor, dacă Nicolae Ceaușescu mai trăia îi dădeați și lui? Păi, i-ați fi dat, că tot niște lifte comuniste s-au instalat la cârma României după ce l-au mătrășit pe cismar! Cum ați dat pensii grase la toți foștii activiști, turnători și torționari! Republica Proștilor* suntem! Cine mai e, măh, Casa regală? Singurul simbol este Mihai I, care a fost uns Rege și a condus, după puteri, după vremi, România. După aia e blanc. Prensessa custode al Coroanei e neica nimeni pentru Statul român. Sau facem și o butaforie de încoronare a Reginei fără regat? Dragnea, de dragul voturilor monarhiștilor, ar fi în stare să accepte și o ”regină” fără tron. La fel și puciștii ăilalți, PNL. Se lasă pensia de fost șef de sta moștenire? Atunci să moștenească și EBA pensia lui taică-su! Aaaaaa, așa nu e bine? Că ăla e din Basarabi și nu de la Versoix?

Și mai am o vorbă către babuinii din Parlamentul Romaniei:
Vi s-a parut, macar o secunda, ca David Cameron a pus la indoiala vointa poporului exprimata prin Referendum? Ca a inceput sa zica „n-au stiut ce au votat”? Aplicati de indata Referendumul din 2009, jigodiilor! Nu sunteți deasupra vointei poporului, chiar daca nu va convine! Aceasta dictatura-tiranie a Parlamentului trebuie sa inceteze! Voi trebuie sa serviti poporul suveran, nu sa va impuneti interesele!

Dacă voi nu respectați Constituția, atunci de ce noi am respecta regulile, am plăti taxele, am accepta autoritatea? Nu vă e teamă de nesupunerea civică? De pildă, am un spray de vopsea. De mâine, încep să scriu pe toate clădirile publice care-mi ies în cale ”300”, poate așa vedeți că n-am uitat și n-am iertat. Repunerea pe baze Constituționale a Statului român, a dreptului raport dintre poporul suveran și Parlament trebuie să înceapă cu aplicarea acelui Referendum. Până atunci, mă declar rebel civic.

PS: Evident, am să contest orice amendă, pentru că dacă voi încălcați Constituția, nici eu nu înțeleg că graffiti este contravenție.

*Apud Ionel Stoica, Adevărul

Despre proști, cu dragoste

Motto: „O țară de proști, care nu învață nimic din ceea ce li se întâmplă” (concluzia lui tata la alegerile de ieri)

  •  Am o mătușă de vreo 75 de ani, isteață foc și umblată prin lume. Am muncit 2 ore s-o conving în 2014 să nu voteze cu Ponta. Degeaba. Pentru că ”Ponta mi-a dat înapoi la pensie ce-mi luase Boc” (contribuția la sanatate în speță). Plagiat, corupție, stoparea investițiilor, care pe termen lung riscă să ne lovească pe toți, inclusiv pensia ei anemică după 40 de ani de muncă. Toate cuvintele i-au trecut pe lângă urechi. Mi-a răspuns sec: ”O să vedem atunci ce va fi. Până una-alta mi-am luat lemne cu banii ăia”. E mai aproape cămașa decât haina. E corupt? Dă-l dracu, dar măcar ne-a dat și nouă ceva. Cine crede că electoratul judecă altfel e prost.
  • Dreapta, dacă mai e dreaptă, nu se va putea bate niciodată cu stânga în demagogie și populism. Stânga va împrumuta bani cu camătă dacă trebuie ca să le dea votanților ei iluzia că trăiesc mai bine, aruncând pe piață cifre calpe și bani care vor fi plătiți de generațiile viitoare. Grecia este, sper, un exemplu care nu mai are nevoie de comentarii. La France, aussi. Italia, lo stesso. Pentru că e mai ușor să primești orice, decât să muncești ca să ai. Nu a avut nimeni curajul să explice că dacă se mai pun multe taxe pe ăia care muncesc, vor falimenta și vor pieri cu toții, așa că nici ajutoarele nu mai au de unde veni. Că omori vaca aia care dă lapte. Dar pentru asta trebuie educație, vorbit din om în om, din birourile de campanie nu ajunge mesajul la ”andrisant”. Iar campania viitoare a început ieri. Cine crede că dreapta va câștiga din birou sau cu postaci pe net e prost.
  • Până ce asistența socială, cu ajutoarele aferente, nu va ajunge pe mâna unui organism cu totul independent, care să nu aibă nici în clin nici în mânecă_cu politica, primarii în exercițiu vor fi aleși și din pușcărie. Mai ales la țară. Cine crede că Sistemul va renunța fără luptă la jugul sclavagist ce ține captiv electoratul sărac  e prost.
  • Pare incredibilă bătălia voturilor mereu pierdută de tineret în fața generației a 3-a. E credibilă pentru că tinerilor nu le vorbește nimeni. Pensii, medicamente compensate, spitale, azile, cluburi pentru seniori, asistența la domiciliu, ajutoare în alimente și altele. Un leitmotiv mereu câștigător. Dar: școli de meserii, cu cursuri gratuite, creșe, grădinițe, cluburi pentru tineret, tabere pentru copiii nevoiași, etc.) nu prea auzi. Cine crede că tineretul va fi lovit de o epifanie și va ieși hodoronc-tronc la vot, fără să fie băgat în seamă, e cam prost.
  • Iluzie e că vom muta Establishmentul din loc cu un șoricel nou, curat, drăgălaș. Cine nu are 18.000 de membri, măcar câte unul pentru fiecare secție de votare, să nu se bage la parlamentare, că se baga degeaba, îl mâncă pisica. Trebuie agregare, aliante, chiar calcand pe orgolii, altfel, munca degeaba. Clotilde va ajunge exemplu de manual. Cum poți pierde când ai câștigat. Chapeau pentru cei 30% ai USB. Să n-ai oameni nici să păzești toate urnele și să ai 30% e o performanță. Sistemul va găsi o cale să stopeze și calea asta.  Cine crede că ulciorul USB va mai merge odată la apă e prost.
  • Legislația electorală, făcută să avantajeze Sistemul nu se va schimba fără luptă, fie și în stradă. Cine crede că Ei vor lăsa frâiele din mână de buna voie e prost.
  • Iluzia că ”suntem mulți” este întreținută de aceleași grupuri efervescente din virtual. Ne dăm like între noi și avem iluzia că mamă-mamă ce mulți și deștepți suntem. Ba, unii anunță cu satisfacție că au mai alungat dintre prieteni un ”inamic”. Nu câștigi decât comoditate când predici celor deja convinși. Mesajul se oprește fix în același cerc strâmt. Era un banc cu regaliștii, care se întruneau la ei la sediu și povesteau și se ambalau, țipau într-un glas ”trăiască Regele” și plecau convinși că toată suflarea țării nu visează decât monarhie. Unii mai înfierbântați, când ajungeau în stradă, strigau entuziaști: ”Trăiască regele!” Iar lumea se uita la ei ca la niște ciudățenii și ei nu pricepeau de ce trecătorii nu se încolonează în spatele lor. Cam așa și cu bravii noștri luptători pe net. Cine crede că fără a ieși în câmpul deschis al lumii reale, să convingă pe cei neconvinși, va câștiga vreo bătălie e prost.
  • Iar ăla, care a scris și el toate astea pe un blog, în speranța că făcătorii de politică de dreapta vor învăța ceva, e prost.

Răsculați-vă, măăăăăă!

Mă uit la campania asta ca unul care știa de vreo două luni de zile că nu va fi în București pe 5 iunie, deci oarecum detașat, fără gandiri și răzgândiri, pe cine să pun ștampila, pe cine să nu pun… Tăceam chitic, că, deh, dacă nu joci nici să comentezi jocul nu e frumos, dar mă scoate din sărite îngrozitor ultima găselniță a USL.

De ce USL? Pentru că puciștii vor rămâne mereu puciști și cine a pus botul să ne scoată din lumea civilizată în 2012 va fi mereu un pericol pentru fragila democrație din România. Pot să ia PNL-iștii și foc în gură, cu pedeliștii aferenți cu tot, că nu pot fi crezuți. N-au dat niciun semn că ar vrea să ispășească ”rătăcirea” în care au urmat orbește indicațiile infractorului turnator Voiculescu. Faptul că au reușit să propună un ins care a ajuns președinte nu e o circumstanță atenuantă. La cum ”prezidează” onorabilul aș zice că e agravantă.

Ramura PSD deja se vede călare pe situație și Ponta a început să apară suspect de mult în discuții. Le curg balele după guvernare, ca să-l citez pe Mircea Marian. La București, Firica, sluga Varanului, să nu-i uităm pedigree-ul, a moștenit punga de popcorn și sticla răsuflată de suc, rămase lui Ponta de la prezidențiale. Cred că râde de i se zguduie orgasmic părțile fertile de zbaterile celorlalți.  Deci, despre penalii ăștia să nu lungim vorba. Slavă DNA-ului că i-a mai rărit.

Am ajuns la rămurica dizidentă a USL, noul și marele PNL. Nu le-a ajuns că au schimbat 4 candidați. Acum au tăbărât pe Nicușor Dan. Că o fi, că o păți, să rămână numai unul. Păi, bine măh, puciști mici, aveați cifrele, nu vă trebuia un mega-sociolog să pricepeți că votanții USL vor merge majoritar la PSD, iar vouă vă rămân puține procente. Nu era mai bine să mergeți voi singurei să-l sprijiniți pe Nicușor de la bun început? Acum e el de vină că sunteți voi proști? Și, întreb, nu dau cu parul, de cand e ND de dreapta? Nu ieșise #unitisalvamtot cu niște bannere în care capitalismul e câh? Acum vreți voi uniune de dreapta prin stânga? Acum? Când vă șuieră pe la urechi locul 5? Să amintim și de furtul de candidat de la M10? Domnilor cu papion, sunteți aproape tovarăși!!

Pardon, m-am încins, nu cu peneleii voiam să vorbesc, ci cu tine, cititorule. Toate manevrele astea, uite unirea, nu e unirea, sunt făcute cu scopul ca prezența la vot să fie cât mai mică, astfel încât activele de partid ale USL să poată scoate o super-majoritate, care să aducă, vezi-bine, în toamnă, USL la guvernare. Și nu e o glumă. Vor face așa, pentru că drag le e ciolanul și mare frica de pușcărie.

Voi, cei care nu mai știți cu cine să votați, care aveți impresia că totul e deja jucat, amintiți-vă că orice vot care nu e pentru USL  și acoliții (nerușinații Vanghelie și Piedone, bașca ciurucurile lui Tăriceanu, par examplu) este în dauna procentului final.

Nu stați acasă, așa cum perfid vi se sugerează,  ieșiți alea 5 minute necesare la vot. Zburătăciți babele și asistații social, care vor fi mânați de USL precum oile la urne. Dați cu șampila în independenți, în partidele noi și mai curățele, în oricine găsiți, numai în ei nu. Poate vor câștiga primării, dar nu vor avea majorități în consilii și le va fi clar că nu e numai țara lor. Răsculați-vă, măăăăăă!

Etatiștii mai vor un osișor

Dupa ce a ieșit niște fum din creierul CSAT, domnul presedinte ne-a transmis in ritmul lui de Morse că: ”În ceea ce privește laboratoarele, România va dezvolta o rețea de laboratoare acreditate, care pot analiza inclusiv soluțiile dezinfectante. Am discutat despre condițiile necesare creării unei asemenea rețele, care să asigure controlul oficial conform cerințelor Uniunii Europene.S-a luat decizia ca Guvernul României să elaboreze un program de investiții pe termen lung. Acesta urmărește, pe de-o parte, crearea la nivel național de laboratoare acreditate pentru efectuarea testelor de evaluare a eficienței biocidelor, iar, pe de altă parte, reorganizarea și dotarea corespunzătoare a autorităților de control în domeniul sănătății publice, la nivel central, cât și teritorial, cu respectarea regulamentelor și a standardelor europene în domeniu.”

Băh, baieti, sunteti capii? Adica hai sa mai cream niste buzunare in care sa mai intre niste bani. Echipamente, constructii, reactivi, posturi de directori. Si cea mai rea dintre toate, posibilitatea ca ”probele” sa fie mânărite ca și până acum, când își făceau spitalele autocontrol sau se facea DSP că le controlează.

Ia luați-vă voi mânuțele hulpave din sacul bugetului, lichele nepricepute! Exista in Romania retele de laboratoare de analize la care voi nici nu puteti visa. Si daca n-au ce trebuie pot face achizitii mai repede si pot pune in functiune echipamentele in timp-record, nu cum ati facut voi cu sectia de arsi de la Urgență. Că privatul dă din buzunarul lui și nu scapă bănuțul până treaba nu merge-ceas.

Selectati 3 firme cu laboratoare după criterii exigente tehnic. Stabiliti pretul mediu al pietei cu toti si sa nu va aud că sunt mai scumpi. Cat ar costa, măh, să construiți și dotați voi laboratoare? În cate zeci de ani s-ar amortiza diferența de preț? Deci, lăsați prostiile.

Casa Natională de Asigurări de Sănătate, că doar ea plătește inclusiv infecțiile,  stabilește unde se face controlul și dă temă. Direcțiile de sănătate publică, că tot au inspectori care freacă menta, să meargă să ridice probe de la spitale, policlinici și unde mai trebuie. Sanitatie, dezinfectanti și tot ce ar putea să facă o breșă în zidul contra microbilor. Se trage la sorți un laborator din cele 3 care să pregătească mostrele pentru analize, să oprească probe-martor și, mai ales, să le anonimizeze, dandu-le doar numere. Un al doilea laborator primește probele și emite rezultatele, care se întorc la laboratorul care le-a pregătit. Acesta îi trimite DSP rezultatele cu nume-prenume-spital. Care să fie obligat să le puna pe internet de îndată, bune sau proaste și să le transmită CNASS.

Să vedem dacă le mai dă mîna să acopere mizeria, să vedem dacă spitalele mai cumpără apă chioară, dacă epidemiologul in house nu aleargă de nebun prin spital, să prevină infecțiile. Pentru că, nu-i așa, CNASS poate refuza la plată serviciile care se datorează neglijenței spitalului.

E doar o idee, așa, lejer, la cafea, care, desigur, ar putea suferi multe îmbunătățiri. Doar că, fără mari eforturi, aceste controale pot începe de  mâine, nu peste 5 ai8 când o face statul laboratoarele lui Pește.

Ideea e asta: Statul va avea mereu tendința de a crea noi structuri, de a se lăți și cheltui tot mai mult, pe spinarea contribuabilului și nu-i place să fie controlat. CNASS plătește blind, joacă poker cu banii NOȘTRI și face pe victima, dar nu se implică nicicum. Și mai e ceva: Statului nu-i plac privații. Chiar dacă o economie întreagă dovedește că la privat se muncește mai bine și mai cu grijă pentru bani. Statul are monopoluri falite, că, deh, responsabilii sunt politici, adică niște dobitoci care au lins mai harnic pantofii șefilor de partid.